Helion

Cornel Secu
:: Aproape nimic, dar, mai ales, pe lângă

Nicolae Manolescu, binecunoscutul critic şi istoric literar, în masivul op apărut în noiembrie 2008 la editura Paralela 45, O istorie critică a literaturii române, având subtitlul „Cinci secole de literatură”, acordă literaturii s.f. 16 rânduri, puse pe două coloane.

Reproducem ad integrum „atenţia” acordată de N. Manolescu s.f.-ului autohton.

În ce priveşte s.f.-ul, lucrurile stau întrucâtva asemănător. Nu s-a scris proză s.f. înainte de 1965, cu excepţia unui roman a lui Felix Aderca şi poate încă a una sau două bucăţi. După 1965 am avut însă o adevărată şcoală s.f., o publicaţie periodică, o colecţie editorială, cenacluri şi traduceri numeroase. Autorii aparţineau de toate generaţiile, de la „bătrânul” Adrian Rogoz la „tânărul” Cristian Tudor Popescu, gazetarul politic de astăzi, de la Vladimir Colin la Ion Hobana. Până şi un critic literar, Ov. S. Crohmălniceanu, a publicat două volume de Istorii insolite, câteva comparabile cu marile realizări ale genului în lume, de la cele ale lui Ray Bradbury şi Isaac Asimov la cele ale lui Stanislaw Lem. După 1989, s.f.-ul românesc pare să fi dispărut.

Din rândurile de mai sus se vede că domnul Manolescu n-a prea văzut (citit) literatura s.f. românească.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să se „pronunţe”. Doar e coleg de redacţie cu Alexandru Ştefănescu, alt critic care dă verdicte fără să fi citit opera(ele).

Puţinătatea lecturilor să fie rodul acestei opinii, care se încadrează de altfel într-un lung şir de prejudecăţi?

Pentru un critic şi un istoric literar de talia lui N. Manolescu, este deplorabil că nu a parcurs niciuna dintre operele criticilor şi istoricilor români care s-au aplecat asupra genului: Florin Manolescu, Dan Culcer, Ion Hobana, Voicu Bugariu, Sorin Antohi, Mircea Naidin, Anton Cosma, dar mai ales clujenii Cornel Robu şi Mircea Opriţă, ale căror opere de critică şi istorie literară publicate după 1990 sunt de referinţă pentru gen.

Cred că era mai nimerit dacă N. Manolescu n-ar mai fi scris niciun rând despre s.f.-ul românesc (ca şi despre fantasticul românesc pe care-l expediază cam în acelaşi fel). Era mai bine şi pentru istoric, dar si pentru o literatură care în genere „s-a bucurat” de rele tratamente din partea criticilor şi istoricilor literari români, atât înainte de ‘89, cât şi după.

Absenţa lecturilor din genul literar s.f., ca şi unele asocieri impardonabile (Crohmălniceanu – Asimov), fac din însemnările manolesciene o dovadă a unui risc asumat fără nicio măsură de siguranţă.

Faptul că autori importanţi, precum Victor Anestin, Victor Papilian, Mircea Eliade, Sergiu Fărcăşan, Gheorghe Săsărman, Horia Aramă, Victor Kernbach, Florin Manolescu, Gheorghe Păun, Mihail Grămescu, Leonard Oprea, Mandics Gyorgy, Lucian Ionică, Voicu Bugariu, Silviu Genescu, Ovidiu Pecican, Costel Baboş, Lucian Merişca, Michael Hăulică, Dănuţ Ungureanu, Ovidiu Bufnilă, Györfi György, Sebastian Corn, Liviu Radu, Lucian-Vasile Szabo, Dan Doboş, Radu Pavel Gheo şi, mai ales, Mircea Opriţă (care domină categoric ultimele trei decenii de s.f. românesc, atât prin proză, cât şi prin critica şi istoria literară), nu sunt nici măcar pomeniţi arată precaritatea demersului „critic” făcut de istoricul literar N. Manolescu.

Dacă ar fi citit cartea lui Florin Manolescu Literatura S.F. (1980) sau măcar Anticipaţia românească (1994, 2003) a lui Mircea Opriţă ar fi putut să aibă o altă cuprindere asupra fenomenului literar science-fiction în România.

Aşa vom rămâne cu aceleaşi nemeritate prejudecăţi sau reducerea s.f.-ului românesc literar la un singur autor valoros Ovidiu Crohmălniceanu, aşa cum face N. Manolescu în paragraful pe care i-l consacră fostului coleg de la catedra de literatură română a filologiei bucureştene. Şi e foarte păcat, deoarece ultimele decenii au conturat câţiva scriitori care pot sta laolaltă, fără nici un fel de teamă „estetică” în orice istorie literară românească serioasă, ori dicţionar al literaturii române (aşa cum au făcut clujenii).