Helion

Gustav Meyrink
:: Secretul castelului Hathaway

Traducere de Eva-Angelica Szabo

Ezechiel von Marx era cel mai bun somnambul pe care l-am văzut în viaţa mea.

Putea să cadă în transă, adesea în mijlocul unei discuţii, şi să povestească întâmplări ce se petrecuseră în locuri îndepărtate sau chiar unele care doar urmau să aibă loc după zile sau săptămâni.

Şi totul se potrivea, cu o precizie care i-ar fi făcut onoare unui Swedenborg.

Dar cum să-i induci această transă lui Marx cu intenţie şi la orice moment?

Tot felul de lucruri am încercat la ultima noastră reuniune, cei şase prieteni şi cu mine. Am experimentat întreaga seară, am folosit linii magnetice, fumul de laur etc. etc., dar toate au dat greş în încercarea de a-l aduce pe Ezechiel von Marx în starea de clarviziune.

“O tâmpenie, zise în sfârşit Mr. Dowd Galagher, un scoţian. Vedeţi doar că nu merge, mai bine vă povestesc eu ceva, ceva atât de deosebit, că îţi poţi stoarce creierii zile şi nopţi, pentru a da de urma misterului, a inexplicabilului.

A trecut aproape un an de când am auzit prima dată despre aceasta şi nu a fost zi de atunci să nu fi irosit ore, pentru a-mi construi o explicaţie măcar pe jumătate mulţumitoare.

Deja în calitatea mea de scriitor mi-am pus serios ambiţia pentru a găsi cel puţin o rezolvare teoretică.

Totul în zadar!

Şi aceasta în timp ce cunosc toate cheile pe care le pot oferi ocultismul Orientului şi al Occidentului.

Doar ştiţi acest lucru!

Găsiţi dumneavoastă, dacă puteţi, numitorul care soluţionează această poveste!

Mi-ar face plăcere.

Deci, ascultaţi (şi-a dres vocea):

Cât de departe se întind cronicile de familie ale conţilor de Hathaway, se repetă aceeaşi soartă întunecată de la un prim născut la altul.

Un cerc ucigător cade pe viaţa celui mai în vârstă fiu în ziua în care atinge vârsta de douăzeci şi unu de ani şi nu îl mai părăseşte până în cel din urmă ceas.

Închişi în ei, taciturni, privind fix cu mâhnire – sau petrecând zile întregi în vânători singuratice – îşi duc viaţa la Castelul Hathaway, până ce din nou cel mai mare vlăstar – devenit major – îi urmează, după lege, şi îşi preia trista moştenire. Plini de viaţă înainte, se schimbă ca dintr-o lovitură – tinerii conţi – şi dacă nu erau deja logodiţi dinainte, era aproape imposibil să îşi aducă o soţie în căminul lor lipsit de bucurii.

Cu toate acestea, niciunul din ei nu a încercat vreodată să îşi ia viaţa. Cu toate acestea, chinul şi tristeţea care nu i-au mai părăsit nici măcar pentru un ceas, nu au fost suficiente să determine în ei hotărârea de a se sinucide.

Am visat odată că mă aflam pe o insulă a morţii – unul din acele lăcaşuri de înmormântare mohamedane din Marea Roşie, ai cărei copaci chirciţi strălucesc albi ca zăpada, parcă stropiţi cu spumă de lapte.

O “spumă” albă compusă din milioane de vulturi pândind nemişcaţi. Stăteam culcat pe nisip şi nu puteam face nicio mişcare. Un miros de nedescris, înfiorător, adia spre mine călduţ, din interiorul insulei. Se făcuse noapte. Atunci solul a prins viaţă. Din mare porniră peste nisip crabi transparenţi, de dimensiuni înspăimântătoare, hipertrofiaţi de îngrăşarea cu cadavre omeneşti.

Iar unul dintre ei, visam, stătea la gâtul meu şi îmi sugea sângele. Nu îl puteam vedea, privirea mea nu îl ajungea – doar o lumină neclară, albăstruie îmi cădea pe piept, de pe umăr, cum lumina lunii strălucea prin crabul atât de transparent încât abia dacă mai avea umbră.

Atunci m-am rugat la maestrul din interiorul meu să stingă, milos, lumina vieţii mele.

Am calculat când ar putea să mi se termine sângele şi totuşi speram din nou să văd soarele dimineţii cele îndepărtate.

Cred că asemeni visului meu, şi în viaţa conţilor Hathaway trebuie să mai pâlpâie o mică speranţă, în toată vasta şi întunecata lor dezolare. Vedeţi dumneavoastră, pe moştenitorul de acum ,Vivian, pe atunci încă Viconte Arundale, l-am cunoscut personal. Vorbea mult despre acest destin, căci se aproapia cea de-a douăzeci şi doua zi de naştere a sa, şi adăugă răzând cu exuberanţa că nici ciuma însăşi – dacă ar apărea cu chipul albastru în faţa lui, în momentul decisiv, pentru a-i apuca viaţa – nu va reuşi să-i învenineze măcar un ceas voia bună şi tinereţea.

Pe atunci eram la Castelul Hathaway.

Bătrânul conte vâna de săptămâni în munţi. Nu l-am văzut niciodată la faţă.

Soţia lui, Lady Ethelwyn, mama lui Vivian, abia dacă vorbea, mâhnită şi tulburată, un cuvânt.

Dar, într-o zi, mă aflam singur cu ea pe veranda castelului şi, pentru a o înveseli, i-am povestit de multele năzbâtii grozave şi amuzante ale lui Vivian al ei, care ofereau cea mai bună asigurare pentru veselia şi lipsa lui de griji indestructibile. S-a deschis un pic şi mi-a povestit tot felul de lucruri, unele citite de ea în cronicile familiei, altele văzute sau descoperite de ea personal, în anii numeroşi ai unei lungi căsnicii singuratice.

Zăceam fără somn în acea noapte şi nu puteam opri imaginile ciudate, înspăimântătoare, pe care cuvintele lui Lady Ethelwyn le-au trezit în sufletul meu. În castel ar fi o încăpere secretă, a cărei intrare ascunsă nu o cunoştea nimeni în afară de conte şi de castelan, un moşneag retras.

În această camera va trebui să intre, la un anumit moment, tânărul moştenitor.

Douăsprezece ore va rămâne înăuntru, pentru a o părăsi palid – un bărbat frânt.

Lui Lady îi venise odată ideea de a atârna din fiecare fereastră o bucată de lenjerie şi în felul acesta a descoperit ca o fereastră rămâne mereu fără, deci trebuia să aparţină unei încăperi a cărei intrare nu era de găsit. Căutări şi cercetări ulterioare au rămas zadarnice; dispuse labirintic, vechile coridoare ale castelului împiedicau orientarea.

Din când în când însă, mereu în acelaşi anotimp, pe toţi îi cuprindea sentimentul apăsător, nedefinit, ca şi cum în Castelul Hathaway s-ar fi instalat pentru un timp, un oaspete nevăzut.

Un sentiment care, treptat, întărit poate printr-un lanţ de semne nesigure şi de necântărit, culminează într-o certitudine înfiorătoare.

Iar când Lady Ethelwyn, într-o noapte cu lună plină, chinuită de insomnie şi teamă, a privit în jos înspre curtea castelului, a observat cu nemărginită consternare, cum castelanul conducea în taină o siluetă ca de stafie, asemănătoare unei maimuţe, de o hidoşenie înfiorătoare şi care scotea sunete ca un horcăit.”

Mr. Dowd Galagher tăcuse, îşi pusese mâna în faţa ochilor şi se lăsa în spate, pe scaun.

“Aceste imagini încă mă urmăresc şi azi, îşi continuă relatarea. Văd în faţa mea vechiul castel, construit ca un cub, flancat de stejari trişti, în mijlocul unui luminiş al parcului, amplasat între linii arcuite neobişnuit.

Văd ca pe o viziune ferestrele arcuite din care flutură rufele şi una întunecată, goală, între ele. Şi atunci, atunci…

Da , exact, am uitat să vă spun ceva: întotdeauna când prezenţa vizitatorului invizibil se făcea simţită, pe coridoarele castelului pătrundea o miasmă vagă, inexplicabilă – un servitor bătrân susţinea că semăna cu mirosul de ceapă.

Ce pot toate astea să însemne?

La câteva săptămâni după ce am părăsit Castelul Hathaway, a ajuns la mine zvonul că Vivian devenise melancolic! Deci şi el!

Acest zvăpăiat care ar fi înfruntat un tigru cu mâinile goale!

Spuneţi-mi, domnii mei, aveţi o explicaţie?

Să fi fost o stafie, un blestem, un spectru magic, ciuma în persoană, pentru Dumnezeu, măcar o încercare de a rezista să fi avut Vivian!”

Clinchetul unui pahar spart l-a întrerupt pe povestitor.

Toţi am ridicat privirea speriaţi: Ezechiel von Marx stătea drept ca lumânarea şi rigid în scaunul său cu axele ochilor paralele. Somnambul!

Paharul cu vin îi căzuse din mână.

Am stabilit de-ndată raportul magnetic cu Marx, prin aceea că l-am atins în zona plexului solar şi i-am vorbit în şoaptă.

În curând, somnambulul era în stadiul în care puteam toţi să comunicăm cu el prin scurte întrebări şi răspunsuri şi s-a înfiripat următoarea discuţie:

Eu: “Aveţi să ne spuneţi ceva?”

Ezechiel von Marx: “Feiglstock.”

Mr. Dowd Gallagher: “Ce înseamnă asta?”

Ezechiel von Marx: “Feiglstock.”

Un alt domn: “Fiţi mai explicit!”

Ezechiel von Marx: “Feiglstock Attila, bancher, Budapesta, bulevardul nr. 7.”

Mr. Dowd Gallagher: “Nu înţeleg niciun cuvânt.”

Eu: “Are oare legătură cu Castelul Hathaway?”

Ezechiel von Marx: “Da.”

Un domn în frac: “Ce este figura ca de maimuţă cu vocea horcăită din curtea castelului?”

Ezechiel von Marx: “Dr. Max Lederer.”

Eu: “Deci nu Feiglstock?”

Ezechiel von Marx: “Nu.”

Pictorul Kubin: “Cine este deci dr. Max Lederer?”

Ezechiel von Marx: “Avocat şi asociat al lui Feiglstock Attila, bancher la Budapesta.”

Un al treilea domn: “Ce vrea acest dr. Lederer la Castelul Hathaway?”

Ezechiel von Marx (murmură ceva ininteligibil).

Pictorul Kubin: “Ce legătură au conţii Hathaway cu banca Feiglstock?”

Ezechiel von Marx (şoptind ceva în transă adâncă): “…De la început «prieteni de afaceri» ai conţilor.”

Eu: “În ce sunt iniţiaţi moştenitorii titlului de conte în acea zi?”

Ezechiel von Marx (tace).

Eu: “Răspundeţi la întrebare.”

Ezechiel von Marx (tace).

Domnul în frac (strigând): “În ce au fost iniţiaţi?”

Ezechiel von Marx (cu greu): “În finanţele fa… familiei…”

Mr. Dowd Galagher (îngândurat, ca pentru sine): “Aşa deci!… În finanţele fa-mi-liei.”

[Das Geheimnis des Schlosses Hathaway, schiţă apărută în publicaţia satirică müncheneză ‘Simplicissimus’, anul 10, nr. 48, 26 februarie 1906]