Helion

Laurenţiu Nistorescu
:: Pedalând prin Exterrior

Viaţa ca o bicicletă. Sub acest titlu ne era propusă, în 1981, într-un legendar prim număr al ‘Fantastic Magazin’-ului editat de cenaclul Quasar Iaşi, o povestire fără prea multe antecedente în literatura română (şi nu doar în felia ei science fiction), care configura un gen de absurd meta-mioritic, numai bun de contrapus, pe atunci, ritualizantului realism socialist. Povestită alert, istorioara lansa, în tematica SF de la noi, un motiv insolit: Exterriorul, o lume populată, fireşte, de exterriori (fiinţe unisexuate, evocând, parcă, tovărăşimea epocii), construită prin translatarea în spaţiul infinit nu a unor figuri de bestiar pământean ori a unor făpturi generate de silogisme biologice, ci a unei matrici mentale – cea care face din orice străin inamicul prin definiţie. Altminteri, scenografia povestirii era construită în colaj, din piese decupate ingenios din cotidianul momentului, superficial redecorat cu intrigi militarist-diplomatice de dimensiune Star Wars, împachetate într-o metaforă care conferea un sens nou întregului: bicicleta, reîntrupare a motivului roţii, menită să aducă aminte că ceea ce se află la un moment dat sus, va coborî fie şi numai din necesitate probabilist-statistică. Pe acest text, solid în sine, s-a construit, în timp, metaromanul Vincent & Karlenstein – Moarte bună, copii! (titlu sub care a apărut la Editura Bastion din Timişoara, în colecţia de patrimoniu science fiction românesc Helion, volumul purtând anterior şi alte denumiri) – expansiunea naratorială reuşind nu doar să prezerve savoarea formulei iniţiale, ci şi să-i aducă un plus de forţă şi rafinament, într-un exerciţiu singular de SF satiric. Astfel, Exterriorul ajunge să capete dimensiuni cosmogonice – geografiei sale îi este adăugat un Zid „care desparte Raiul de Restul Universului” – prim-personajele sale se reconfigurează pixelatic, gândacii şi şobolanii mişună pe culoarele pe care urmează să se preumble Moş Gerilă, telefoanele date din viitor sunt mai ieftine decât cele loco, se întocmesc procese-verbale şi se organizează concursuri de sin-tezism, iar Karlenstein pedalează, pedalează, pedalează…

Ca orice metaroman strămoşesc, Vincent & Karlenstein – Moarte bună, copii! nu trebuie repovestit. Citiţi-l pe îndelete, în orice cheie vă prinde, chiar şi în cea de space-opera postmodernă, pe care o propunea, recent, Norman Spinrad (la care nu subscriu), dar mai ales fără a vă pierde umorul – şi-l veţi descoperi pe Lucian Merişca aşa cum este cu adevărat.