Helion

Laurenţiu Nistorescu
:: Statuia
(fragment de roman)

***

— A căzut! A căzut în apă! ţipă unul dintre corăbieri, stârnind pe punte o forfotă de care, la început, Theotim se crezu străin. Abia când tălmaciul îi repetă strigarea, dregătorul înţelese că de însoţitorul său de drum era vorba: pesemne, în toropeala ce-l prinsese, Micul Isaur se lăsase luat de mânuirea colacului de funii şi, până să se dezmeticească, ajunsese în apa murdară a Dunării, cu tot cu funie şi tambur. Tălmaciul părea însă de altă părere şi, dacă nu-i dădu glas, îşi pipăi în schimb pumnalul de sub haină.

Cât dregătorul n-apucă încă să înţeleagă ce se întâmplă, pe punte se iscă o încăierare la fel de nedumeritoare ca şi căderea în apă a tăbăcarului. Omul nu se dezmetici nici când unul din pumnale îi şuieră pe lângă ureche; dacă scăpă neatins, fu pentru că ilivakianul îl smulsese din îngândurare, trăgându-l în spatele unui catarg, în vreme ce lângă ei se prăbuşi un vâslaş crud, dintre cei ce săriseră să dea ajutor Isaurului. Horcăitul flăcăului în care se-mplântase pumnalul ţintit spre Theotim îl dezmetici pe acesta într-o clipită – iar în clipa următoare, răsucindu-se pe călcâie ca-n exerciţiile de tinereţe, cu sabia scoasă din mâneca largă a robei, străpunse pieptul unui zdrahon venind din spate, pregătit să-i spargă ţeasta cu o bardă. Putu apoi să-i dea sprijin tălmaciului, încleştat în luptă cu un alt atacator, un tânăr care, când simţi ascuţişul armei la ceafă, slăbi strânsoarea şi, într-o elinească de curte, ceru îndurare.

— Cine sunteţi? întrebă scurt Theotim, după ce se asigură cu coada ochiului că, pe punte, oamenii căpitanului de corăbieri îi potoliseră pe răzvrătiţi, însă cu preţul a cinci sau şase răniţi de moarte.

— De-ai verzilor, ne-ar fi trebuit corabia, se învrednici prinsul să răspundă, ca mulţumit că oşteanul de Ilivakia, în strânsoarea căruia se afla, nu-i cresta vâna gâtului. Ceilalţi lotri, adunaţi acum de corăbierii adevăraţi şi împinşi gloată spre dregător, purtau toţi la cap legături de pânză verde, întărind prin asta spusele prinsului – dar Theotim simţi că era minţit.

— Verde era însoţitorul meu, nu tu! îi şuieră în ureche flăcăului, iar unul din corăbieri îi aduse spre ştiinţă vestea că tăbăcarului n-au mai avut ce-i face:

— Tâlharii iştia zisără că li-au tăiat cât era dormit şi-aşa li-au dat la apă.

Nici un ceas mai târziu, peste ei se aşeză o ploaie măruntă, mai rece decât se aştepta dregătorul, îngăduindu-i pe vâslaşi de la spălatul punţii de sânge. Cât corabia încă nu-şi reluă drumul, de malul stâng se desprinseră vreo patru sau cinci bărci, dându﷓le semn că vor să neguţătorească: aveau vin şi fructe şi puţin grâu, şi-ar fi vrut untdelemn şi pânzeturi de Oraş, se lămuriră cei din corabie, acceptând mai mult în silă să facă schimburi. Unul din luntraşi, care ghicise din frânturi de vorbe cam ce se putuse petrece pe corabie, le arătă la plecare o mogâldeaţă înotând aproape de mal:

— D-al vostru fu, ori d-al neprietenilor?

Dar cine mai ştie, răspunse într-o doară căpitanul corăbiei, zorindu-şi oamenii. Theotim apucă, însă, să vadă semnul de pe spatele veşmântului ce-l purta bărbatul ieşind din apă, înţelese că era tăbăcarul lui şi se bucură şi se întristă în acelaşi timp: că omul trăieşte şi că l-a pierdut de ajutor, chiar când era să-i fie de folos, dintr-un temei pe care-l va desluşi poate la Drobeta Theodora.

Un corăbier le arătă, după o vreme, că, din turnul ridicat la gura Alutei, se făcea semn de primejdie cu fum de paie ude – şi nu mult după aceea, văzură cum o luntre cu bot de fier, din cele date limtanensilor, se desprinde de ponton, încercând să-i ajungă. Lângă luntraşul vâslind ca apucat, Theotim recunoscu, când barca fu mai aproape, pe tânărul băieş de la Tomis. Mai-marele corăbierilor îi ghici gândul şi comandă oamenilor lui să-i arunce scară – iar băieşul, ajuns pe punte, se prezentă drept ce era, iscoadă împărătească, şi-l întrebă pe căpitan dacă era vreun loc în care să vorbească numai şi numai cu grămăticul Palatului. Tălmaciul de la Ilivakia se iţi, însă, între ei şi le aduse aminte că nu trecuse multă vreme de când erau să-şi piardă viaţa – iar Theotim, deşi ezitând, îl îngădui alături.

Când iscoada îi dădu ştire că, pe cât aflaseră oamenii Acoperirii, patru duci de la Dunăre căzuseră la pace cu kutrigurii, plănuind ridicare de oaste împotriva Theodorei, noua însărcinare ce-o primea grămăticul Palatului fiind, acum, aceea de a împiedica adunarea cu aceştia şi a oştilor păstoreşti, Theotim zări cu coada ochiului cum pe faţa ilivakianului se lăţeşte un zâmbet amar, ce voia să însemne am zis eu. Se întoarse spre păzitorul său şi-l săgetă cu privirea – nu a mustrare, ci a sfat că nu-i locul să-şi dea pe faţă simţirile – apoi îl întrebă pe cel ce se dădea drept băieş:

— Şi-au zis mai-marii tăi şi cum aş putea face asta? Că nu s-or aştepta să opresc adunarea de oşti de unul singur…

Iscoada se nedumeri o clipă, după care scoase din mânecă un înscris cu pecetea Basilissei:

— Poate că e aici dezlegare despre felul în care ai putea domnia ta îndeplini porunca, tot ce am înţeles este că e mare trebuinţă să-l câştigi pe fiul Vitalianului, şi aici băiatul îşi adună răsuflarea, ca şi când ceea ce-avea să rostească i-ar fi adus rostogolirea capului în clipa următoare, chiar de-ar fi să te legi că-i dai tronul împărăţiei după răposarea Strălucitului.

— De parcă de mare folos i-ar fi unui scholar, căruia abia i-a mijit mustaţa, aşa o slujbă, nu se putu păstra în tăcere ilivakianul, iar Theotim izbucni în râs, şi apoi râse şi băieşul.

Coborâră tustrei în luntrea cu bot de fier, luându-şi rămas bun de la căpitanul corăbierilor şi plătindu-i nu doar cu monedă galbenă, ci şi cu legământul scris că-l vor tocmi în cărăuşie cu toţi oamenii săi, dacă va fi război la Dunăre. Râsul îi mai ţinu, înfundat, până la mal, unde grămăticul şi păzitorul său se lămuriră că fumul pe care corăbierii îl luaseră drept semn al primejdiei era făcut de cazanul podeţului zburător: unul întocmit din scândură proastă, pe care abia încăpeau şase călători şi cârmaciul, şi care, Theotim era sigur de asta, nu se putea ridica în aer mai mult de creasta corcoduşilor.

* * *

Întins pe-o cuvertură aruncată degrabă peste un braţ de fân, Filip visa şi ştia că visează. Alergase mai mult zburând printre făpturi nedesluşite şi fremătânde, fără să simtă oboseala sau teama, iar acum odihnea lângă un ochi de apă şi întreba chipul oglindit acolo care-i rostul său în întâmplările din urmă. De fiecare dată când ar fi urmat să primească răspuns, apa învia ca în bătaia zefirului şi, din cauza asta, nu putea ghici în mişcarea buzelor celuilalt dacă i se vorbeşte ori nu. Înţelese că trebuie să tacă doar când făpturile pe lângă care trecuse începură să alunece spre el, dându-i răcori – şi îşi repetă întrebarea numai în gând, răsturnându-i înţelesul, aşa încât să pară că el e cel care dă dezlegare la întrebarea celuilalt. Atunci apa încremeni oglindă şi chipul de dincolo zâmbi trist, iar din apă se ridică spre obrazul său, atingându-l a mângâiere, o mână a cărei trecere prin apă tulbură vedenia. Sunt însemnat, gândi Filip cu glas, şi ar mai fi adăugat că toate celelalte-s deşarte, însă, înainte de a-şi lămuri zisa-n gând, chipul de dincolo reapăru, zâmbind întunecat şi mustrându-l din privire.

Adunaţi în jurul urmaşului lui Vitalian ca-n jurul cuptorului iarna, limitanensii de rang, starostele şi bătrâna căruia Constantin apucase să-i zică sărut mâna, laică şi să-i tălmăcească imediat bunelului său că stă-n faţa nănaşei vrăciţelor, luară seama la cele şoptite-n somn de flăcău şi tăcură nedumeriţi. Oştenii se traseră spre prispă, unde alţii de-ai lor îl dăduseră jos din car pe copilandrul sfâşiat, căruia o nevastă voinică îi spăla ciotul de picior; iar după ei ieşi şi nănaşa, făcându-i semn lui Constantin să se ţină aproape. Bătrâna îi spuse, să audă doar el, că trebuie să-şi cheme mămuca şi-apoi să stea deoparte, iar băiatul făcu întocmai. Starostele îi văzu, dar nu ceru lămurire, iar femeia nu găsi de folos să-i spună decât că ceea ce era, era peste puterile ei – după care, ca şi când baciul s-ar fi călătorit deja de-acolo, începu să descânte cu voce joasă, într-un grai pe neînţelesul celor dimprejur, dar bine priceput de mămuca lui Constantin, care prinse a descânta împreună cu surata ei de îndată ce apăru în uşă. O mişcare a mâinii, dintre acelea pe care le fac moaşele când nevasta dă să nască, îi goni pe bărbaţi în curte. Doar starostele întoarse o clipă privirea, înainte ca uşa să se închidă, şi-i păru rău: fata lui îşi lepăda straiele şi se apleca într-un fel anume peste tânărul cu soartă de înduplecat.

Ca şi cum o moaşă pricepută i-ar fi luat cu mâna o boală în care-ar fi zăcut cu anii, Filip simţi că tinereţea i se scurse prin piele odată cu năduşeala. Se răsuci către marginea patului, aşezându-se să privească jocul firişoarelor de funingine pe bârna din tavan, în curentul de aer ce intra în încăpere, şi abia atunci îşi dădu seama că laica era acolo, pitită lângă uşă pe un scăunel, suflând din când în când într-un opaiţ cu seu şi frunză de nuc şi descântând în limba muntenilor dinspre Thessalonika: na mesa de doi lai munţi.

Lângă el, vrăciţa respira ca după un somn prelung; îl prinsese de mână pe sub cuvertură şi-i şopti de câteva ori, aşa cum o făcuse şi-n tren, numele lupesc. Abia atunci nănaşa vrăciţelor se ridică, în sfârşit, şi ieşi, strângându-şi fustele: acum puteau amândoi să adoarmă, fără să se mai gândească la ce fuseseră puşi să facă – ori să se prefacă.

* * *

La ceasul acela din noapte, doar mărita Theodora şi Acoperirea nu dormeau încă, îşi zise Leontios, ca să se corecteze de îndată: Ba, Basilissa va fi dormind şi dânsa. Pe el nu se mai punea la socoteală, era acum trestie în vânt, de va fi fost vreodată altfel, atât de neînsemnat şi pentru paznicii săi, încât i se făcuse culcuş într-o încăpere ce părea să fi slujit grădinarilor să-şi ţină uneltele, în capătul cel mai depărtat al unuia din coridoarele întortocheate pe care le străbătuse după sfatul cu Stăpâna. Dacă n-ar fi fost şnurul de mătase de la încheietura dreptei, care-l tăia dureros ori de câte ori se depărta de firida prin care putea zări cerul, ar fi ieşit să măsoare cu pasul coridorul pe care-l străbătuse mai la urmă. Ar fi vrut să priceapă de ce-i putuse vedea capetele, deşi din mers părea atât de răsucit, încât, la o înnodare de căi, i se păruse că vede paji şi voinici de strajă atârnând cu capul în jos, ca liliecii. Drept este că năluciri ca acestea puteau veni şi din oboseala amestecată cu teama, şi din jocul umbrelor pe care le dădeau lampadarele din pereţi ori, uneori, din podea, cu mirosul lor de lemn de trandafir încins – şi încă şi mai drept era că altundeva ar trebui să-i stea acum gândul: la porunca, ce-i părea încă peste puteri, de a ţine deschisă o poartă de care nu mai auzise decât în băsmuirile soaţei sale către odraslele porfirogeneţilor. Nimic în basmele acelea despre cum şi de ce se deschide poarta, ci numai despre cine trece prin ea şi ce isprăvi are de împlinit; asta, şi faptul că prin poarta cerului poţi trece doar de unul singur – atât reuşi să-şi amintească, aici şi acum, cărturarul, departe de buna aşezare a propriei case şi, mai ales, de cămara pe care-o umpluse cu suluri înţelepte, de când se însurase cu egipteanca. Ba, mai era ceva: însemnarea că cel mai greu de deschis sunt porţile nezăvorâte, aşa cum, fără îndoială, nezăvorâte erau şi toate intrările înşirate pe coridorul acesta, făcut dintru început strâmb şi de necuprins dintr-o privire, ca văzând cele ce nu-s, să nu zăreşti ceea ce-ar fi, îşi aduse dintr-o dată aminte Leontios sfatul trecut sub semnele de descântec, pe unul din sulurile zăcând citite doar pe jumătate, lângă patul de-acasă. Unsprezece paşi şi două popasuri despre cum să treci pe celălalt ţărm al tristeţii tale, fără pod şi fără luntre şi fără să te uzi în lacrimi, revăzu el, ca în faţa ochilor, cheia semnelor de descântec al sulului acela, pe care-l dobândise la preţurile de nimic de după Nika, de la sora unuia din cucernicii ce aduseseră, de la mătăsari, în toiag, gângania mătăsii. Prea bine, povestea scrisă acolo n-avea nimic de-a face cu vreo poartă… dar el însuşi făcuse pace, mai la tinereţe, într-una din sfădirile pe învăţături cu propria-i nevastă, zicând că lumea e aşezată pe metaforie: şi ce altă metaforie poate fi o poartă a cerului, dacă nu trecerea pe alt ţărm?

Ajuns aici cu gândul, lui Leontios i se întoarse somnul. Dimineaţa va şti ce să răspundă, când va străbate din nou coridorul acesta răsucit în el însuşi, pentru a se înfăţişa Basilissei: că tot aşa s-ar putea atinge tărâmulcelălalt. Ocolind poarta.

* * *

Se împlinise săptămâna de când căpitanul Marcus descălecase la Salina şi trimisese vorbă spre urmaşul lui Omharus că cei de la Dunăre cer ajutor. Mai nerăbdători decât el, fraţii ce ţineau hanul începuseră să-l descoase despre cât mai poate să şadă şi, ca să-i liniştească şi să nu le-aprindă totuşi pofta, plăti în aramă jumătate din datorie. Fraţii primiseră fără supărare; ştia că-i preţuiseră calul încă de la sosire şi de-asta nici n-avea grijă de paza sau hrana animalului – iar numărarea îndărătnică a fiecărui ban din pungă le dădu linişte şi celorlalţi oaspeţi din han, câţiva neguţători de-o singură târguială şi doi flăcăi trecuţi şi cam grei de cap, dar inimoşi, care se şi grăbiră să-i facă cinste cu o cană de vin nou, când l-au simţit de-al lor, şi să-i dezvăluie că şi ei caută slujbă, poate de bătaie pe galbeni, la curtea lui Omharus.

Şi-n dimineaţa în care apăru solul aşteptat, tot cu ei şi cu acelaşi vin dulceag era, povestindu-le a doua oară, cât aştepta să treacă ploaia, despre cum se tocmesc oştenii în oastea împărăţiei. Cel trimis în întâmpinarea sa era un prunc, un băiat de nouă sau zece ani, îmbrăcat după felul locului şi nu ca de-al unei case de princeps. Că, totuşi, copilandrul era dintr-o casă de soi, Marcus nu se putea îndoi, întrucât calea-i fusese deschisă de opt călăreţi, aliniaţi de ambele părţi ale drumului după obiceiurile de la Oraş. Băietanul privi îndelung feţele tuturor celor dinăuntru şi, cum nu-l ghicise pe limitanens, iar acesta nu dăduse zor să se ridice, se îndreptă spre unul din fraţii hanului, se vede că dinainte cunoscut, cerându-i, cu un glas ce voia să sune a poruncă, să-l cheme pe oşteanul din Drobeta.

Abia atunci Marcus îşi spuse numele şi-l pofti să ia loc alături – ceea ce solul făcu după câteva clipe de îndoială.

— Eşti crainic la princeps sau fecior de-al lui? îl întrebă, iar băiatul, nu prea sigur de el, îi răspunse că-i doar frate de lapte al celui ce l-a trimis.

— Păi, eu nu lapte vreau, râse Marcus, apoi îi păru rău, şi că l-a speriat pe prunc, şi că i-a făcut pe călăreţii ce-l însoţiseră pe acesta să-şi pipăie cuţitele.

Îi linişti, ridicând palmele în aer.

— Maica stăpânului meu mi-o zis numai atât, să-ţi arăt drumul, rosti copilul, ridicându-se şi el.

Atunci, unul din călăreţi îl săltă în braţe, iar un altul vru să ştie dacă cei doi flăcăi sunt cu el.

— Numai dacă vă trebuie luptători – şi-or să vă trebuiască, dacă stăpânul vostru va găsi cu cale să ne dea ajutor.

Porniră la drum la prima îmbunare a ploii şi după ce hangiii dădură de înţeles că nici solia, nici Marcus, nici cei doi flăcăi nu au nimic de plătit.

* * *

Dar de ce să nu-l faceţi din alun? se trezi Leontios vorbind şi, pentru puţină vreme, cei peste douăzeci de bărbaţi pe care Acoperirea îi adunase laolaltă cu el, ca fiind cei mai învăţaţi din Împărăţie, se întoarseră către el să-l privească mai cu atenţie.

Până atunci, soţul egiptencei tăcuse, înţelegând, din privirea principesei Irina, că era mai bine să se poarte astfel. Tot spre aceasta îşi întoarse, la rândul său, acum capul, ca să vadă că, din înaltul jilţului ei tremurător, dezmoştenita îi zâmbea cu prietenie şi aprobare. Din cauza asta, fu cât pe ce să piardă şirul vorbelor unuia din înţelepţii de-alături, însoţitor de strategoped, după cum îl arătau semnele de pe pelerină.

— E o idee bună în ce spui, prietene, i se adresă omul, ocolind cele două mese dintre ei ca să-i fie mai aproape, te﷓-ai gândit, pesemne, la vergeaua fântânarilor, aşa-i?

Leontios îl aprobă mai mult ca să intre în vorbă: dacă nuiaua aceea din ram de alun putea să se aşeze după urma duhului în apă, poate va fi fost în stare să prindă urma duhului în orice altă materie, cine ştie, chiar şi prin carnea făpturilor.

Înţeleptul din tagma oştirii stătu o vreme în cumpănă, apoi îl dărui pe Leontios cu numele său – Meseldec, sfătuitor de-al doilea pe lângă logothetul Arsenalului.

— Adică primul dintre cei care nu ştiu vicleşugul focului grecesc, mai adăugă înţeleptul, răsucindu-se apoi spre fereastra în spatele căreia doi zdrahoni o împinseseră pe principesa Irina cu tot cu jilţ, ca să-i rostească acesteia, ceremonios şi în limba de curte: Să-i mulţumim Basilissei, prin preacumpănita Irina aici de faţă, că ne-a fericit cu gândul cel bun de a aduce printre noi şi un aşa de priceput mânuitor de metaforii – iar după aceea să adauge, cu voce scăzută şi în limba comună de la Dunăre, numai pentru urechile lui Leontios: Câtă vreme tăcuşi, omule, gândii că te prinsăşi că, dacă dai glas aici celor ce-ţi trec prin cap, tocmai capul o să ţi-l pierzi.

Lui Leontios, mustrarea îi puse în mişcare un fior pe şira spinării, dar nimic mai mult. Seara, când se va privi din nou pe dinăuntru, va vedea că de pierderea capului se temuse încă de când fusese adus, iar de-acuma teama i se topise, grija lui fiind doar să se desfete în aceeaşi măsură cu cele pentru suflet şi cele pentru minte, dacă vor fi fost cumva diferite. Fu, deci, rândul lui să zâmbească, cu un zâmbet asemeni celui cu care dezmoştenita Irina rămăsese pe faţă şi după ce gărzile sale îi legară, iarăşi, mâinile cu şnur. Apoi, arătând cu degetul pe desenul năvodului-de-plutire, soţul egiptencei îi sfătui pe Meseldec şi pe tovarăşii acestuia:

— Nu din stuf ceruit merită să-l întocmiţi, ci, cred eu după basmele de mă îndrumă, din fibră de cedru, anume din cea tăiată din cercul al patrulea de creştere a copacului.

Şi-i lămuri de ce crede aşa şi le răspunse întrebărilor, întrebându-i apoi şi el, fără ruşine, chiar şi despre rostul fiecăruia în treburile împărăţiei, până ce clopotul de la basilica Acoperirii bătu în dungă că a venit ceasul rugăciunii de prânz.