Helion

Lucian-Vasile Szabo
:: Istorie, analiză şi umor cu scriitorii români de science-fiction

Volumul Scriitori români de science-fiction este una dintre cărţile fundamentale pentru acest gen literar în România. Referindu-ne la caracteristica integratoare a lucrării o putem plasa într-o triadă, alături de Literatura SF, semnată de Florin Manolescu, şi de Anticipaţia românească, a lui Mircea Opriţă. Dinamica integratoare amintită anterior se referă în primul rând la câmpul larg al investigaţiei, ceea ce duce, în final, la o imagine completă a analizei subiectului. Deci nu contribuţii, nu note, nu precizări, nu încercări (eseuri), ci chiar lucrări închegate de la cap la coadă. Volumul este unul remarcabil şi în ceea ce priveşte punerea acestui gen literar în context universal, deoarece puţine ţări se pot mândri cu astfel de realizări privindu-i pe propriii scriitori. Lucrarea este şi una reprezentativă pentru cultura română, deoarece îi evidenţiază separat pe autorii de science-fiction faţă de cei preocupaţi de alte genuri, care, până la această magistrală realizare a lui Cornel Robu, erau plasaţi în dicţionare ori alte lucrări de teorie şi critică alături de alţi scriitori într-o diversitate cu multe avantaje (în primul rând cel al cuprinderii în lucrările respective!), dar unde „marca” science-fiction se putea dilua sau se putea pierde.

Ordonarea separată operată de cercetătorul clujean este una sobră şi atentă, aducând în atenţie şi scriitori care, până acum, erau consideraţi a avea doar legături tangente cu genul SF. Cornel Robu nu insistă pentru a trimite forţat în aria genului toţi autorii de literatură fantastică, onirică, horror, absurdă, de avangardă etc. Fără îndoială, de-a lungul timpului, unii scriitori români au atins teme care, în prezent, pot fi plasate fără teamă în literatura science-fiction. Sunt, în cele mai multe cazuri, doar ricoşee, poate şi din cauza unui fapt benefic, acela că, într-o mare măsură, proza autorilor români depăşeşte cadrele realului, plonjând cu preponderenţă în fantastic, unul în sensul larg al termenului, desigur.

Extrem de exigent, autorul volumului Scriitori români de science-fiction face mereu delimitările necesare, uneori cu o risipă de argumente, căci niciun aspect, nicio nuanţă nu-i scapă şi nu rămâne fără lămuriri detaliate. Sunt autori, ca Mihu Dragomir sau Victor Papilian, analizaţi de exeget în contextul literaturii SF, domeniu unde realizările lor sunt disparate şi inegale, dar care luaţi la o analiză în aria pur fantastică se dovedesc deosebit de unitari. O risipă de argumente este făcută nu doar pentru a identifica şi delimita ceea ce este şi ceea ce nu este SF, ci şi de a apropia genului science-fiction scriitori, dacă nu în integralitatea operei, cel puţin în privinţa unor scrieri.

Astfel, deosebit este demersul cercetătorului clujean de a-l înregimenta genului SF pe Mircea Eliade. După cum se ştie, marele istoric al religiilor şi-a scris lucrările literare la maturitate (sigur, nu putem ignora „jurnalele” din adolescenţă şi prima tinereţe, dar acestea nu sunt chiar literatură, sau nu doar literatură). Faima de om de ştiinţă, de orientalist, precum şi un anumit context al receptării au plasat reuşitele literare ale lui Mircea Eliade în câmpul literaturii fantastice, căruia îi şi aparţin, în mare măsură, desigur. Sunt însă câteva povestiri despre care Cornel Robu este sigur că aparţin literaturii SF.

Analiza e rece, dură, tăioasă, făcută cu deferenţă, iar ironia, fină, de obicei, devine acum chiar suavă. Concluziile exegetului sunt demne de crezare, căci premisele sunt pertinente. Mai mult, tocmai preocupările savante ale lui Eliade ar fi trebuit să ne atragă atenţia asupra incursiunilor sale în SF. Speriaţi, însă de o posibilă cantonare într-un gen considerat de unii marginal, dovedind un respect oarecum paralizant, dar şi o anumită superficialitate, criticii au plasat opera literară, toată, în aria fantastică. Şi aici putem fi de acord cu un gând nemărturisit, dar care se simte în luarea de poziţie a lui Cornel Robu: să consideri doar fantastice textele science-fiction ale lui Mircea Eliade ar însemna a nu avea încredere în el ca om de ştiinţă!

Ce se remarcă în primul rând în demersurile exegetului din Cluj este faptul că are metodă. Sistemul său a fost pus la punct în peste trei decenii dedicate literaturii de anticipaţie. A fost expus în cărţile sale anterioare, în O „cheie” pentru science-fiction şi în Paradoxurile timpului în science-fiction. Deci, Cornel Robu ştie foarte bine ce este science-fiction, ce este influenţă, gen colateral ori ce nu se încadrează deloc în aria science-fiction. Criteriile sunt foarte clare, la vedere şi folosite de cercetător. Sigur, am putea să nu le acceptăm pe toate, să le nuanţăm pe altele, putem contesta sistemul în totalitate, însă ar trebui să ne simţim în stare să propunem altul! Dar şi aşa, nu putem să nu recunoaştem că acesta care ni se propune este coerent şi funcţionează. Deci, conform criteriilor propuse de Cornel Robu şi după care el se ghidează, câteva texte ale lui Mircea Eliade sunt science-fiction. Chiar de bună calitate!

Sistemul, dezvoltat în volumele anterioare, este pus în practică în Scriitori români de science-fiction. Există aici posibilitatea de a cădea într-o capcană. Aceea că unele texte din acest ultim volum au fost elaborate înainte de 1982, an în care autorul a propus un manuscris editurii Cartea Românească, manuscris purtând titlul Sub semnul acoladei, dar care nu avea să vadă niciodată lumina tiparului, cum se spune, în acea formă. Ideea este însă că autorul clujean îşi dezvoltase ideile şi în alte lucrări, unele de teorie literară a genului pură. Acestea au mers mână în mână până acum trei-patru ani, când Cornel Robu a început să-şi publice cărţile din această triadă impresionantă. Mai este de amintit şi contextul, unul fast pentru science-fiction-ul din ţara noastră, fast şi pentru efervescenţa lucrărilor originale, dar şi prin aceste volume solide semnate de cercetătorul clujean.

Masivul volum luat acum în discuţie are însă patru părţi. Primele două secţiuni se constituie într-un demers unitar, luând în discuţie autorii români de science-fiction. Celelalte două grupaje se constituie din analize teoretice făcute preponderent pe teme. Poate doar cea ultimă, în ordinea dispunerii în carte, când este analizată etapa postdecembristă a anticipaţiei româneşti, să fie o îmbinare între abordarea tematică şi cea pe autori. Posibila capcană, presupusă anterior, este înlăturată fără să aibă nici cea mai mică şansă de a se constitui, întrucât analizele teroretice din secţiunea a treia, cea intitulată Secvenţe antedecembriste, grupează şi cele mai importante luări de poziţie ale autorului în domeniul teoriei genului. Multe dintre aceste pagini au fost însă redactate şi publicate, în periodice, chiar înainte sau în acelaşi timp cu unele articole despre autori. Concluzia este că exegetul avea deja conturate reperele propriei sale concepţii despre literatura science-fiction, concepţie argumentată tocmai cu exemple din diferiţi autori, mulţi dintre ei autohtoni.

Am amintit deja că volumul cuprinde în prima jumătate capitole dedicate unor autori. Nu avem în faţă simple cronici, fragmentare ori de întâmpinare, ci studii uneori deosebit de ample. Se vădeşte caracterul monografic al demersurilor lui Cornel Robu, chiar şi la scriitorii cărora nu le dedică decât câteva pagini. Poate că aceasta este şi soluţia, de a analiza doar ceea ce merită şi ceea ce este în relaţie cu genul. Propensiunea monografică, una temeinică, specifică şcolii filologice şi filozofice de la Cluj, îi oferă cercetătorului posibilitatea de a întoarce lucrurile pe toate feţele (una din plăcerile nemărturisite ale lui Cornel Robu!). Sunt cuprinse aici şi referiri la viaţa autorilor, nu doar la operă, ceea ce are darul să ni-i apropie, surprinzându-ne prin abundenţa detaliilor, unele picante. Exemplar din acest punct de vedere este textul care şi deschide volumul, Un precursor: Victor Anestin.

Pe lângă datele de biografie, obligatorii pentru orice studiu serios, Cornel Robu îşi urmăreşte eroul, pe Victor Anestin, în peregrinările sale prin ţară, în şcoli ori în redacţiile revistelor şi ziarelor. Cunoaştem astfel oameni, unii importanţi în viaţa literară, ştiinţifică ori în viaţa ţării, dar avem şi o imagine coerentă asupra epocii, căci, în redacţii lucrând, Anestin s-a aflat ani buni chiar în miezul evenimentelor. Aşa ne dăm seama că amprenta monografică îi convine de minune cercetătorului de la Cluj, deoarece poate aduce în studiile dedicate autorilor elemente de teorie a genului, cu replieri şi delimitări exigente, abil şi îndelung argumentate, dar şi sublinieri care ţin de istoria literară a genului science-fiction. E clar că, dispunându-şi materialul critic în funcţie de vârsta scriitorilor analizaţi, de epoca în care şi-au publicat lucrările şi de perioada în care au activat, autorul face şi o prezentare a perioadelor respective.

Practic, Scriitori români de science-fiction reprezintă şi un capitol mare de istorie a literaturii de la noi, capitol ce depăşeşte durata unui secol. Se porneşte de la Victor Anestin şi se ajunge la autori din zilele noastre. La fiecare autor luat în discuţie ne este făcută o punere în context, un context al operei şi epocii. Dimensiunea ideologică, a politicilor de stat reprezintă lucruri de luat în seamă, iar influenţa asupra artei şi literaturii nu este de neglijat. Se poate spune că, într-o anumită măsură, dezvoltarea genului science-fiction în statele comuniste chiar a fost stimulată întrucâtva, chemată fiind se reflecteze optimismul dezvoltării industriale şi a ştiinţei.

În prima parte a volumului Scriitori români de science-fiction, Cornel Robu identifică 17 autori care au avut preocupări în aria genului înainte de 1989. Este o delimitare convenţională, căci nu sunt analizaţi decât unii autori, unii poate reprezentativi. Uneori, sunt amintiţi şi autorii minori sau cei ajunşi accidental în sfera SF. Din cei 17, 16 sunt prozatori, doi însă sunt amintitţi şi cu contribuţiile lirice (Adrian Rogoz şi Mihu Dragomir), iar unul este teoretician literar. Este analizată, de fapt, cartea lui Florin Manolescu, Literatura SF. Contribuţiile teoretice şi critice sunt însă amintite şi la alţi autori, remarcaţi însă mai puternic ca autori de proză. Sunt de amintit aici contribuţiile importante ale lui Ion Hobana, Mircea Opriţă sau Voicu Bugariu. Doi dintre autorii luaţi în discuţie beneficiază şi de prezentări în limba engleză. Unul este Victor Anestin, iar celălalt Mircea Eliade.

Poate să surprindă prezenţa în volum a lui Mihu Dragomir, ale cărui contribuţii în aria SF sunt reduse, aşa cum subliniază şi Cornel Robu. Alţi scriitori prezenţi cu capitole proprii în paginile volumului ţin mai mult de literatura fantastică: Victor Papilian, parţial Mircea Eliade sau Vladimir Colin. Dacă am merge pe ideea că avem în faţă şi o istorie a literaturii SF româneşti, ar trebui să ne gândim şi la alţi autori, precum Felix Aderca, George Anania, Romulus Bărbulescu, Victor Bârlădeanu, Laurenţiu Cerneţ, Victor Eftimiu, Ilie Ienea, Eduart Jurist, Gib I. Mihăescu, Al. Philippide, Cezar Petrescu, Henric Stahl, Mircea Şerbănescu sau Ovidiu Şurianu. Dar nu un volum de istorie literară ne este propus aici, ci unul al alegerilor subiective şi al delimitărilor teoretice sobre. Deci, nu-i putem reproşa lui Cornel Robu ce nici nu a făcut şi nici nu a avut intenţia să facă! Am citat numele de mai sus doar în ideea că un alt autor, unul al unei istorii a literaturii SF din România, ar putea să le ia în seamă.

Partea a doua este dedicată unor opt autori din „noul val” al anilor ’80, deci tot înainte de revoluţia din 1989. Toţi sunt prozatori. Unii dintre ei sunt mai mult promotori culturali decât autori (Mihai Ionescu sau Dan Merişca). Criteriul selecţiei rămâne unul personal, deci nu avem a ne întreba de ce lipseşte un Dănuţ Ungureanu, George Ceauşu, Ovidiu Bufnilă, Marcel Luca, Silviu Genescu, Constantin Cozmiuc, Bogdan Ficeac, Dorin Davideanu, Ion Ilie Iosif, Mircea Liviu Goga sau chiar Alexandru Mironov. La fel, am amintit aceste câteva nume doar în ideea că un istoric al SF-ului românesc le-ar putea găsi interesante. Niciun critic din noua generaţie nu beneficiază de capitol separat, însă teoreticienii sunt amintiţi în lucrările din secţiunea a treia, unde luările de poziţie sunt panoramice, fără pagini dedicate unui scriitor anume.

Această a treia secţiune a volumului Scriitori români de science-fiction, Secvenţe antedecembriste, reia intervenţiile teoretice ale lui Cornel Robu, unele şi în traducerea lor englezească, pregătite pentru a fi publicate în străinătate, în lumea anglo-saxonă, acolo de unde, totuşi, răsare soarele SF-ului mondial! Aici regăsim, pe scurt, concepţia exegetului despre science-fiction. Foarte important este textul Ştiinţificţiune, ştiinţificţiune, cunoscut anterior din reviste. În acesta, Cornel Robu trece în revistă o mulţime de termeni şi definiţii ale genului, pentru a se opri la cei de mai sus.

Corelând datele din această secţiune, putem conchide că, pentru autorul clujean, SF înseamnă ceea ce se declară ca atare ca aparţinând genului, că SF-ul permite, ba chiar pretinde, o explicaţie ştiinţifică (existând lucrări şi soft, dar şi hard), că putem determina un sense of wonder (deci ceva de care să ne minunăm, să ne uimească), dar care să producă plăcere, una estetică, deschisă cu „cheia” sublimului. Există şi o latură a „vertijului” intelectual sau mental, dimensiune propusă de Voicu Bugariu şi pe care Cornel Robu nu o refuză. Exigenţa lui Cornel Robu merge atât de departe, încât consideră că, deşi valabile din punct de vedere stilistic („bine scrise”), unele texte nu vor intra în domeniul science-fiction dacă nu se adaptează şi criteriilor menţionate. Cu excepţia autoaderenţei la gen, ca teză, una ce se cere demonstrată ulterior. Deci, literatura SF este şi literatură, şi ceva mai mult!

Ultima parte a volumului, a patra, intitulată Secvenţe postdecembriste, vine să îmbine stilul incipient monografic din primele două părţi, este adăugată analiza pe carte (cărţi), analiză deoarece cuvântul cronică nu este acoperitor aici, dar este păstrată şi tehnica panoramării, dezvoltată în articolele din cea de a treia secţiune. Vine, deci, momentul (unul destul de lung, din păcate!) în care discutăm despre Literatura SF şi economia de piaţă. Recitim aceste rânduri scrise în toamna lui 1990 şi ne cutremurăm nu doar că autorul a făcut previziuni corecte, dar şi că premoniţiile au şi fost depăşite, căci viaţa, în cazul nostru, a bătut demult cartea, când cele de valoare sunt greu de găsit, din cauza distribuţiei proaste sau a teancurilor de producţii literare mediocre.

Cornel Robu se opreşte însă în secţiunea aceasta nu doar asupra unor aspecte de ordin general, de imagine a epocii, ci şi asupra unor autori şi asupra cărţilor lor. Sunt autori aleşi pe sprânceană, cu volume unul şi unul: Mircea Opriţă (cu două intervenţii), Gheorghe Săsărman (cu trei luări de poziţie), Voicu Bugariu (cu două intervenţii), Liviu Radu, Florin Manolescu şi Bogdan Aldea. După cum s-a putut vedea şi din secţiunile anterioare, teoreticianul acordă o maximă atenţie autorilor manifestaţi literar la Cluj‑Napoca. Nu sunt însă neglijaţi nici alţii, deci nu putem vorbi de exclusivism.

Concluzia este că ne aflăm în faţa unei opere de o mare importanţă, una semnificativă pentru literatura SF din ţara noastră. Prin Cornel Robu şi prin cărţile sale, mai ales acest ultim volum, intitulat Scriitori români de science-fiction, atât de generos cu analizele punctuale pe autori, cărţi şi teme, genul se maturizează în dimensiunea sa teoretică şi analitică, având şi un aer de sobru surâzător şi temeinicie academică. Mai trebuie adăugat faptul că volumul este de format mare, are 446 de pagini şi a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, ca şi celelalte cărţi ale lui Cornel Robu.