Helion

Lucian-Vasile Szabo
:: Mentaliştii unei Europe schimbate

Recent, Florin Manolescu a revenit în atenţia lumii literare româneşti cu Mentaliştii, una dintre cele mai frumoase cărţi ale acestui deceniu. Subtitlul, de Alte nouă povestiri incredibile, este o capcană. Sau poate nu o capcană, ci o uşoară păcăleală, benignă, desigur, una ce face parte din strategia narativă a autorului. Căci departe de a reprezenta texte separate, cu universuri proprii de referinţă, bucăţile se leagă nu doar prin tehnica literară şi prin atmosfera specifică ce domină volumul, ci şi prin unele personaje sau prin unele întâmplări. De asemenea, subtitulul face legătura cu volumul Misterul camerei închise, semnat de acelaşi Florin Manolescu şi apărut în 2002. Astfel, prima povestire, Revanşa, se continuă firesc cu a treia, Saliera, deşi personajele schimbă rolul între ele, ca importanţă în derularea faptelor. A doua poveste, intitulată chiar O poveste de Crăciun, îşi regăseşte personajele în a cincea, identificată cu numele de Un scandal la Bucureşti, apoi în textele al şaptelea (Serendipity) şi al nouălea (Ultima poveste, care chiar e ultima din volum!). Până şi Mentaliştii îşi păstrează continuitatea cu Harta caporalului Maximilian Scurtu, acesta fiind nepotul celui pomenit în textul anterior. Rămâne cumva nelegată de celelalte Maşina timpului, deşi, dacă luăm în calcul referinţele la personajul colectiv şi omnipotent din epocă, personaj având numele de Securitatea, putem să o racordăm la seria ce începe cu O poveste de Crăciun. Cu respect adaug faptul că lucrurile nu sunt deloc aşa de complicate cum reies din prezentarea mea, căci în volum totul curge şi se leagă cât se poate de firesc!

La vremea aceea, în 2002, când a ieşit în lumea literară cu Misterul camerei închise, apariţia autorului în postură de prozator a surprins, căci până atunci era cunoscut în postura de critic, teoretician mai corect, şi ca profesor de romanistică, la Bucureşti şi la Bochum, în Germania. Ca teoretician, Florin Manolescu a avut mereu aprecierea simpatizanţilor literaturii SF de pe la noi, pentru seriozitatea cu care s-a aplecat asupra genului, făcând nu doar circumscrierile necesare, în volumul Literatura SF (1980), ci şi legitimând aspiraţiile genului de a fi înţeles ca literatură, mai bună sau mai rea, şi nu doar ca paraliteratură, aventuristă, cu o estetică deficitară. Oricum, la acea dată, puţine ţări se puteau lăuda că ar fi avut în cultura lor un studiu atât de temeinic despre literatura science-fiction! De aici şi până la a încerca citirea celor două volume (Misterul camerei închise şi Mentaliştii) în cheie SF nu este decât un pas mic. Un pas ce poate fi făcut, însă cu riscul de a pierde tocmai acele aspecte a căror contribuţie califică proza lui Florin Manolescu drept una excepţională prin originalitate.

Este evident şi faptul că autorul însuşi nu mizează pe caracteristicile genului science-fiction. Şi nu doar din cauza faptului că ar putea avea rezerve faţă de el, ci pentru că nu vrea să se încorseteze. Mizează pe literatura literatură, dincolo de şcoli, curente şi genuri. Sigur, anumite întâmplări, unele devieri îmbracă în texte aspectul clasic al ideilor SF, având deci atât atributul motivelor specifice, cât şi premisa ştiinţifică, adesea doar presupusă. Există însă şi o raportare metaliterară, prin apelul la funcţia metalingvistică a limbajului, prin care se realizează o raportare ludică chiar la literatură. Căci nu doar gadjeturile SF sunt luate în vizor, cât şi canoanele literaturii detectivistice, ale celei fantastice, ba chiar basmul (povestea în sine!) sau jurnalul, sau textele ştiinţifice. Florin Manolescu nu doar că rescrie istoria (şi o face la un mod candid şi neaşteptat), dar şi călătoreşte, navighează liniştit în apele ei, realizând plimbări prin pădurea narativă, ca să folosim o expresie îndrăgită a lui Umberto Eco.

Elemente SF (mai degrabă aluzii, ca să fim corecţi!) întâlnim chiar în prima povestire, intitulată Revanşa. Primul este dat de poşta pneumatică, un sistem de tuburi la nivel european, prin care depeşele circulă şi cu fantastica viteză de 60 km pe oră! Apoi este transportul cu zeppelinul, cel dotat cu balon cu aer cald şi care, ne spune Florin Manolescu, a câştigat definitiv disputa cu aparatele mai grele decât aerul. Aceste două invenţii tehnice par inpirate din romanul Minunile anului 2000, semnat de Emilio Salgari, acest Jules Verne al Italiei. Un Jules Verne care nu mai este francez în Mentaliştii, ci… ungur. A trăit în Imperiul austro-ungar, iar numele lui corect este Verne… Gyula! Mai sunt în Revanşa şi alte inovaţii care ţin de regimul literar al istoriilor alternative, acele incitante şi incisive reflecţii plasate sub semnul lui „Ce ar fi fost dacă…?” Iar ipotezele sunt multiple: dacă Hitler ar fi câştigat războiul, dacă aliaţii ar fi debarcat în Balcani, dacă atentatul de la Sarajevo nu ar fi reuşit…

Florin Manolescu nu se grăbeşte însă să găsească cauze şi să construiască o motivaţie, ci ia lumea ca atare, ca şi cum ar fi singura reală. Adică una în care expoziţia universală din 1889 a avut la Berlin, iar turnul Eiffel este ridicat aici! Acţiunea este plasată la începutul secolului al XX-lea, ca referinţă la timpul real, un timp în care Franţa continuă să fie monarhie, condusă de împărăteasa Eugenia. Spiritul german pare puternic, căci echipa de tenis a Austriei învinge Franţa chiar la ea acasă, chiar pe când profesorul german Otto Flamm dă acestei ţări o altă lovitură puternică, exact în inima ei, sub cupola Academiei franceze. Profesorul solicită ca ţara sa să primească Talismanul lui Charlemange. Pentru ca această cerinţă să fie îndeplinită, Flamm ameniţă cu distrugerea Loteriei franceze, anunţând că a pus la punct o metodă prin care să afle numerele norocoase înainte de a fi trase. Povestea este spumoasă şi se împleteşte cu cea a jocurilor de tenis, căci România învinge Anglia la ea acasă şi urmează să joace finala cu Austria. Încet-încet, este introdus şi personajul Domnul din tren. Acesta rămâne cu adevărata sa identitate ascunsă şi acţionează discret pentru a restabili un anumit echilibru al lumii.

O a treia catastrofă loveşte Parisul în acest timp, însă este una ce-şi va găsi semnificaţiile mai târziu, în povestirea Saliera. Această salieră este chiar o solniţă, o bijuterie însă, atribuită lui Benvenuto Cellini. Va fi furată însă dintr‑un muzeu din Viena, unde profesorul Otto Flam se afla pentru a asista la marea finală de tenis (cu Salatiera pe masă, cum se spune, dar acesta este un trofeu ce va fi furat mai târziu!). Ne întoarcem la Paris, de unde misteriosul Domn din tren, acest adversar misterios al profesorului Flamm, fură din Muzeul Luvru un bust al reginei Nefertiti, mult revendicat de Egipt, de altfel. Bustul ajunge pe terenul de tenis, în locul Salatierei de argint, despre acest din urmă trofeu făcându-se speculaţii că a ar ajuns, odată cu învinsa echipă a României, la Bucureşti! În realitate, fusese depus în vitrina de la „Racing Club de France”.

Ciclul deschis cu O poveste de Crăciun şi continuat cu Un scandal la Bucureşti, Serendipity şi Ultima poveste este,aşa cum am amintit deja, un univers narativ integrat, cu o istorie în mai multe episoade, o istorie guvernată de spiritul doct al domnului Motaş. Acesta are darul vorbirii, ca şi alţi motani personificaţi, însă nu este viteaz ca Motanul încălţat din poveste, ci erudit. Meritul lui principal este că nu se prea teme de Securitate, aşa cum pare să facă stăpânul (colegul lui de apartament, mai degrabă!) Albert Jochemko, căci Albert, la orice discuţie mai delicată, se grăbeşte să acopere telefonul cu perina. Sigur, motani vorbitori s-au mai întâlnit în literatură, dacă ar fi să-l amintim doar pe Behemoth al lui Mihail Bulgakov, mâţul satanic ce nu lasă o clipă primusul din mână. Dar un cotoi filosof, amator de şarade, mort după o cafea bună şi la care mai şi insintă pentru o ţigară, e imposibil de găsit! Acest motan, pe numele lui complet Haralambie Motaş, se dovedeşte un cunoscător de poezie, recunoscând versuri de Leonid Dimov. Chiar se dedă aventurii scrisului, versificând elegant un banc cu nebuni.

Am amintit deja că tematica literaturii SF o întâlnim în povestirea Maşina timpului, un titlu fără echivoc. Referinţa acesta este una mai degrabă de distanţare, căci am fi naivi să ne aşteptăm chiar la o maşină a timpului, mai ales după romanul omonim al lui H.G. Wells. Contabilul Octavian Paicu ajunge în posesia ei cu noroc. Hazardul îşi are rolul lui. Prima dată, contabilul profită de o ocazie şi cumpără ieftin un Volkswagen de la un sas pornit să emigreze. Această bijuterie de maşină va fi dotată şi cu un dispozitiv care să permită călătoria în timp. Nu contează că procedeul pare naiv, căci nu de tehnică şi nici de verosimilitatea lui se ocupă Florin Manolescu! Este o joacă, o raportare critică, dar blândă la literatura cu astfel de preocupări luate la modul serios. Mai mult, dispozitivul este conceput şi instalat pe automobil de priceputul prieten din copilărie Aristache Babu, acesta fiind însă doar mecanic auto, deşi unul de elită. Procedura saltului în timp îşi are regulile ei, amintind cumva de poveşti şi de superstiţiile copilăreşti. Un metru înapoi înseamnă un an: „– Şi cât timp te deplasezi în marşarier, te uiţi numai în spate! Dacă întorci capul, n-ai făcut nimic! adăugase cât se poate de serios Aristache.” De menţionat că în text există o inconsecvenţă: la început, domnul Babu este numit de câteva ori Aristide, ca mai apoi prenumele să devină Aristache, ca în final să se revină la Aristide… (Dar poate că aşa a vrut autorul, să preia modelul redenumirii personajelor de la un Ambrose Bierce sau Ioan Slavici?)

Domnul contabil Paicu se mulţumeşte să ştie că este posesorul unei maşini a timpului, dar nu se grăbeşte să o folosească, nici măcar atunci când îl părăseşte nevasta. Se decide însă să facă saltul atunci când îşi dă seama că Securitatea este pe urmele lui, motivat şi de faptul că aflase că era grav bolnav. Dă înapoi, decis să retrăiască altfel ultimii ani de viaţă, dar maşina se materializează în plin şantier, chiar în toiul unei demolări. Întâlnirea este catastrofală: „O bilă imensă de metal, atârnată ca un pendul fără sfârşit de braţul unui excavator înfipt cu şenilele sale puternice în caldarâmul de granit al bulevardului, izbi faţada casei cu acoperiş de ţiglă roşie, făcând ca întregul zid dispre stradă să se prăbuşească dintr‑odată peste automobilul apărut ca din senin lângă trotuar.”

Mentaliştii, povestirea care dă şi titlul volumului, nu iese în evidenţă neapărat prin uimitoarele fapte prezentate, deşi unele dintre acestea sunt realmente extraordinare (în sens propriu!). Textul este unul integrator în ceea ce priveşte stilul autorului. Reîntâlnim aici personaje aparent comune, cu nume obişnuite, uşor ridicole, dar care şi trimit la alte universuri culturale, personaje ce evoluează într-o lume aparent banală, cel puţin la început, dar care apoi se încarcă de neprevăzut.Tehnica este cea a acumulării detaliilor unor fapte cuminţi, acumulare ce se face lent, având capacitatea de a schimba datele de înţelegere a lumii (căci lumea în sine nu se schimbă!), prin relevarea unor straturi mai profunde. Ironia fină (calmă, blândă) este la ea acasă, iar personajele şi întâmplările sunt privite cu seninătate, cu detaşarea înţelegerii, a zâmbetului abia schiţat.

Atmosfera uşor barocă, chiar uşor pretenţioasă din volum este una căutată. Autorul o caută şi o generează prin construirea cu migală a universului său narativ. Importante sunt aici şi referinţele culturale. Nu sunt de decor, fie doar prin prisma faptului că aduc informaţii importante pentru cititor, informaţii relevate şi printr-o ingenioasă punere în context. Referinţele acestea livreşti îşi au însă rolul lor, făcând farmecul cărţii. Am amintit deja de replica dată lui Arthur Conan Doyle, de polemicile extrem e cordiale cu literatura detectivistică, de mistere, fantastică s-au science‑fiction. Ştim deja despre furtul celui mai important trofeu din tenis, însă nu putem pierde din vedere faptul că în locul salierei hoţul lasă un disc de al lui Salieri, nimeni altul decât cel acuzat de otrăvire lui Mozart. Mai mult, Domnul din tren fură şi celebra reţetă de tort de ciocolaltă cu marmeladă de caise a doamnei Sacher!

În proza lui Florin Manolescu, cu toată amploarea confruntărilor, nu curge sânge, iar cu excepţia lui Octavian Paicu, din Maşina timpului, nu se moare! Domină în tot volumul un fel de atmosferă (mic-)burgheză, una ce împrumută ceva din filosofia amânării specifică Balcanilor, una ce spune că este timp şi că nimic nu merită să te grăbeşti, că e bine să o iei încet. O lentoare, un fel de inerţie nesupărătoare învăluie universul textelor din carte. În ritmul acesta molcom, Felix Papudof, copilul minune din Mentaliştii, însă unul cu aprige preocupări zoologice (un apucat ce pare să-l aibă ca model pe adolescentul Mircea Eliade), ajunge să se confrunte în arena circului cu maeştri de prima mână ai magiei, într-un Bucureşti marcat de bombardamentele din primul an al celui de Al Doilea Război Mondial.

În concluzie, rezultă un volum unitar, unul ce poate fi citit şi pe bucăţi, dar şi ca un roman. Este o dovadă de măiestrie artistică, iar cine nu l-a citit încă chiar nu ştie ce pierde, căci este fără îndoială una din apariţiile editoriale de vârf ale timpului nostru.