Helion

Lucian-Vasile Szabo
:: Minunile domnului Salgari după anul 2000

Emilio Salgari este scriitorul de science-fiction italian clasic. Anvergura lui poate fi stabilită în comparaţie cu ceea ce înseamnă Jules Verne în spaţiul francofon, H. G. Wells în spaţiul englez, Karinthy Frigyes în Ungaria sau Victor Anestin în România. Sunt acei autori care au pus bazele genului în ţările lor, ilustrându-l apoi cu lucrări de maximă importanţă. Născut la Verona, în 21 august 1862, Salgari avea să moară 48 de ani mai târziu, trupul său fiind descoperit, în 25 aprilie 1911, într-o pădure de lângă Torino. S-a sinucis, deoarece nu a mai suportat neputinţa, sărăcia şi nerecunoştinţa semenilor (a editorilor!), lăsând în urmă o familie în grea suferinţă şi fără sprijin material.

Emilio Salgari a fost un scriitor extrem de prolific şi gustat de cititori. Puţini bani ajungeau însă în mâna lui cam largă, căci contractele sale cu editorii au fost destul de prost întocmite. Lor le este este adresat un mesaj într-o scrisoare redactată înainte de a se sinucide: „Vouă, care v-aţi îmbogăţit din truda mea, vă cer doar să vă gândiţi la funeraliile mele. Vă salut, frângându‑mi pana!” Este autorul unui număr impresionant de romane şi povestiri, unele lucrări ale lui fiind reeditate de mai multe ori şi în tiraje mari.

Toate acestea însă nu au aproape nimic în comun cu viziunea aparent optimistă propusă de scrierile sale. Faptul este evident cel puţin în romanul Minunile anului 2000, apărut în limba română prin eforturile remarcabile ale maestrului Ion Hobana. Spun fără reţinere că este vorba de un demers temeinic şi important, deoarece volumul este apărut la Editura Minerva, încadrat în colecţia „Ion Hobana vă prezintă maeştrii anticipaţiei clasice”. Pe lângă selecţie, editorul s-a mai ocupat de traducerea cărţii, a scris prefaţa şi a redactat notele! Prefaţa este una remarcabilă, deoarece oferă multe detalii despre Emilio Salgari, face o comparaţie cu eternul Jules Verne, dar, mai mult, reprezintă şi un repertoar pentru temele literaturii science-fiction, într-o fină analiză privind evoluţia ştiinţifică capabilă să confirme sau să infirme ipotezele formulate de demersurile literare anticipative.

Prefaţa la Minunile anului 2000 este unul din textele-bijuterie scrise de Ion Hobana. Pe un spaţiu relativ restrâns, maestrul science-fiction-ului românesc concentrează o sumedenie de informaţii, face analize delicate, trage concluzii valabile şi oferă argumentele concluziilor sale. Nimic speculativ, nimic în plus, ci un discurs limpede, cu instrumentele la vedere, însă marcat de simpatia evidentă faţă de autor. Poate că această aplecare blândă faţă de omul Emilio Salgari, chinuit şi nedreptăţit, ne face să fim mai îngăduitori cu scriitorul Emilio Salgari. Nu-l putem bănui însă pe Ion Hobana că face concesii, mai ales că ştim cât de mult preţuieşte literatura. Există aici un semn de întrebare, o nedumerire ce se poate dovedi fertilă, deoarece Salgari se arată mai puţin un scriitor, cât un excelent autor de literatură science-fiction!

Este evidentă discrepanţa dintre stilul extrem de simplu al scriiturii şi imaginaţia debordantă dovedită de Salgari atunci când se pune problema descrierii minunilor anului 2000. Abordarea este făcută din perspectiva anului 1900, căci, aşa cum precizează şi Ion Hobana, manuscrisul romanului ar fi fost gata prin 1903. Autorul a aşteptat însă anul 1907 pentru a-l da publicităţii, aşteptarea făcând parte dintr-o strategie de captare a atenţiei publicului şi de a spori vânzările. Ideea e că, legat printr-un contract de exclusivitate cu o anumită editură, cu care se găsea, de fapt, în conflict, din cauza onorariilor mici încasate, autorul nu a dorit să-şi publice cartea sub pseudonim. A aşteptat, deci, să-i expire contractul păgubos pentru a-şi tipări volumul cu numele real, mult mai prizat de public.

Textul curge fără înflorituri şi fără trimiteri la sensul figurat al cuvintelor. Este un ton de proces-verbal, aşezat, prea aşezat, chiar tern pe alocuri. Niciun salt, nicio vibraţie, nicio emoţie. Uimitoare sunt profeţiile lui Salgari, un sceptic incurabil. Dovada o reprezintă chiar utopia socialismului. Căci, după ce se trezesc din somnul de o sută de ani (temă a literaturii fantastice şi a basmului prin excelenţă), eroii săi constată că, în 2000, socialismul fusese şi trecuse, deoarece nu se putuse menţine în practică. Or, această previziune era făcută, amintim, la începutul secolului al XX-lea, deci cu aproape două decenii înainte să capete chip concret în URSS!

Povestea este una simplă: un domn atins de spleen, boala vremii, James Brandok pe numele său, îi face o vizită de toamnă prietenului său, doctorul Toby Holker. Acesta din urmă este în posesia florii învierii, un instrument magic ce-şi dovedeşte eficienţa. Cei doi pun la cale un somn de o sută de ani, pentru a se trezi şi a vedea lumea anului 2000. Totul este făcut ca la carte, cu notar, cu martori şi înscrisuri. De bază este amintita floare a învierii, tot un adjuvant specific literaturii populare sau celei fantastice. Utilizarea ei se face însă în circumstanţe pseudoştiinţifice, ceea ce reprezintă o alunecare către science-fiction.

După cum remarca şi Ion Hobana, Salgari dovedeşte o fină percepţie în privinţa fenomenului anarhismului. Probabil că inspiraţia i-a venit din mişcările de acest gen consemnate în vremea sa în Rusia ţaristă şi, într-o mai mică măsură, în Germania, Franţa sau chiar Italia. În 2000, anarhismul există şi, deşi nu prea întins, e vioi. Deoarece nu mai există poliţie (nici armate!), punerea la punct a turbulenţilor o fac pompierii cu tunurile cu apă, atât de uzitate în zilele noastre. Recalcitranţii sunt încarceraţi pe insule plutitoare artificiale, unde-şi duc viaţa ei între ei. Unii mai sunt deportaţi în zonele polare.

Acestea sunt proiecţiile sociale ale lui Salgari, dacă nu ţinem cont de înfiinţarea serviciului de catering, mâncarea şi băutura fiind aduse de nişte trenuleţe de mici dimensiuni. Cadrul va deveni unul specific literaturii SF, prezentând oameni izolaţi, deserviţi de automate, trăind într-un fel de capsule individuale, acasă pe pământ ori în cosmos. În lumea anului 2000, contactele se păstrează într-o mare măsură, atât în cartea autorului italian, cât şi în realitate. Deşi, este adevărat, nu putem ignora înstrăinarea de sine şi de semeni, cu efectele vizibile ale alienării, mai avem însă restaurante cu chelneri, iar convivialitatea ne este trăsătură specifică, la care nu putem renunţa prea uşor.

Pe tărâm politic, el anticipează dobândirea independenţei de către unele state, cum ar fi Ungaria sau Polonia. Dispar războaiele, iar omenirea trăieşte în bună pace, gratulată cu beneficiile oferite de radiu, sursă inepuizabilă de energie. Război nu se face nici măcar cu marţienii, cu care s-a intrat în contact şi cu care se corespondează masiv. Invenţiile tehnice ale lui Salgari sunt, însă, ceva mai cuminţi. În afară de găselniţa cu radiul, furnizor universal de energie, dar care este mai mult un element ajutător decât o invenţie în sine, este descoperit radioul, adică transmisiile pe calea undelor. Autorul ne prezintă astfel ziarul (jurnalul) vorbit.

Deşi interesant ca structură pentru vremea în care a fost imaginat, Condorul, un aparat de zbor, este un amestec de dirijabil, avion şi elicopter, plus elemente de balon cu aer cald. Viteza Condorului este, desigur, inferioară ca previziune celei dezvoltate de avioane în anul 2000. O invenţie deosebită este însă ceea ce în ziua de astăzi numim hidrocentrală. Una imensă plasează autorul chiar pe Niagara, aceasta asigurând energia pe întregul cuprins al Statelor Unite ale Americii. Interesante sunt şi navele-tramvai, vehicule ce-şi au staţiile peste tot, chiar şi la Polul Nord!

Pe tot parcursul cărţii, personajele, este vorba de cei doi musafiri ce vin din trecutul de cu o sută de ani în urmă, simt o presiune enormă. Uneori, atunci când se piaptănă, din păr le sar scântei. Tensiunea aceasta poate fi distrugătoare. Drept pentru care Ion Hobana vede în romanul lui Emilio Salgari nu o utopie presărată cu minunile vremii noastre, ci o distopie, o imagine amară a unei lumi ce se descompune sub presiunea câmpurilor electromagnetice. Poate este aşa. Dar este şi un bun prilej să constatăm, din nou, intuiţia lui Salgari, autorul care a anticipat necazurile ce pot fi aduse de undele emise de sumedenia de aparate şi echipamente ce ne înconjoară viaţa şi fără de care aproape că nu mai putem supravieţui în prezent, dar care par să ne distrugă sănătatea şi să ne omoare în curând.