Helion

Lucian-Vasile Szabo
:: Muzica inginerului Jean Glimpse

Am ajuns la locul concertului cu câteva minute înainte de ora de începere. Ştiam zona, însă niciodată nu o cercetasem prea în amănunt. Locaţia era la vechea sinagogă, o clădire impresionantă, dar părăsită, căci evrei nu mai erau demult. Înălţimea ei era mascată cumva de clădirile din zonă, cu mai multe etaje şi acestea, aflate pe o străduţă îngustă. Nu eram într-o stare prea veselă. Mă apăsa căldura serii de vară. Praful mă zgâria pe braţele dezgolite. Fusesem plecat din oraş, dar ajunsesem la timp ca să fac un duş. Cu toate acestea, mi se părea că deja mă împresoară transpiraţia. Nu aş putea spune că nu aveam emoţii. Ba chiar eram curios ce mai inventase prietenul meu Jean Glimpse.

— Trebuie să vii, insistase el la telefon pe când mă îndeletniceam cu răsfoitul unor pagini de vechi cronici în Biblioteca ASTRA din Braşov.

— Înţelege, Jeane, îi spusesem, că eu chiar am de lucru aici…

— Te rog, e ceva măreţ, făcuse. Tu eşti dintre cei puţini care pot înţelege această invenţie. Tu eşti un om de litere, un om de artă.

— Sunt doar profesor de gramatică. Acum caut rădăcinile rotacismului în cronici ce vorbesc de spaime cu pietre de foc căzute din cer…

— Da, exact, spusese el. Aşa cred şi eu. Eşti grămătic, dar şi estet. Ştii de unde să iei muzica. Căci o muzică parcă venită din cer am compus şi eu.

— Mă cam nedumireşti, căci tu eşti inginer de mecanică fină. E drept, că şi compozitor autodidact…

— Să vii, să vii. Mă bazez pe tine. Ştiu că te agasez. Dar chiar tu mi-ai dat motivaţia, mi-a cerut el. Mesajele acestea vin din cer, din univers. Este muzica sferelor, nu a mea. Nu eu am compus-o. Eu doar am transcris ce mi s-a transmis. Şi, ai văzut la concertul de la sala liceului de muzică, se abate de la partitură, se recompune singură!

— Am văzut, am văzut, că era să se dărâme de tot şandramaua!…

— Ei, ei, de asta te rog mult să vii. Acum am găsit echilibrul perfect, a continuat rugător şi imperativ. Sunt 12 interpreţi, cu instrumentele prinse peste piept…

— Acordeoanele alea, am făcut. Păi tu vrei Beethoven la acordeon? Pe când la ţambal…?

— Mă iei la mişto…

— Mă seci…

— Vino la concertul de mâine seară. Ai să te convingi. Promit să nu te mai chem niciodată dacă nu iese nimic.

Am venit. Stăteam şi priveam luna plină profilată peste turle, cumva în dungă peste Steaua lui David, căci evenimentul mă cam intriga. Ultima dată, în sala liceului de muzică, tavanul aproape că se prăbuşise de la vibraţiile de la instrumentele muzicale inventate de bunul şi apucatul meu prieten Jean Glimpse. Vechea şi frumoasa sinagogă era acum în renovare, căci intrase în patrimoniul oraşului. Din când în când, era folosită pentru manifestări culturale. Atunci se îndepărtau scândurile de la uşă şi schelele erau folosite pentru decoruri. Poate de aceea îi şi fusese acordată ca spaţiu pentru manifestarea inedită a lui Glimpse. Mă gândeam la toate acestea într-o asociaţie de idei, de parcă în cap aveam un ghiveci. Mă simţeam de parcă aş fi fost în pragul leşinului, dar şi cu o luciditate tăioasă. Pe bucăţi.

A început concertul. 12 interpreţi, şi balerini, şi muzicanţi, se puseseră în două rânduri de câte şase. Se intersectaseră într-o cruce. Se unduiau când graţios, când cu mişcări sacadate, de automat mecanic, în funcţie de muzică. Muzica, da, muzica. Cred că de acolo venea totul. Orchestranţii dansatori aveau legate în faţă instrumentele inventate de Jean. Păreau nişte acordeoane, doar că erau mai plate. Nu depăşeau cinci centimetri în grosime. Păreau mai degrabă nişte cutii metalice. Aveau clape foarte fine, mai degrabă nişte foiţe de…

— …de aur, îmi şoptise prietenul meu, cu un aer de mister, înainte de a se strecura după nişte perdele.

De acolo ar fi vrut să coordoneze dansul şi muzica, însă rămăsese cu gura căscată, prins şi el în magia a ceea ce se întâmpla. Fetele şi băieţii de pe scena improvizată se mişcau parcă în transă, iar umbrele lor tremurau spasmodic pe podeaua cu mozaic sângeriu.

— Cum, măi, Jeane, de aur? făcusem nedumerit.

— Şâât! că ne mai aude cineva. Secret mare! a făcut cu degetul la buze, deja transportat în sfere înalte.

— Ce secretu’ dracului, Jeane, că mă omori! am făcut cu lehamite.

— Nu este aur, e ceva mult mai valoros, a făcut el. Un aliaj ce face muzică. Nu eu o fac, el o face. Are propria lui raţiune şi simţire. Face muzica sau o captează din cosmos şi ne-o redă aşa cum o vom auzi!

Şi aşa era. Sunetele se legau pe măsură ce degetele interpreţilor atingeau clapele discrete. Mi se părea că sună când ca Sonata Lunii, de Beethoven, când cu ceva asemănător cu Chopin. Dar era ceva fascinant, ceva ce depăşea totul. Mai mult ca o tânguire, ca un plânset disperat, fără ţintă, fără scăpare, fără orizont. Ca un suflet scos la uscat pe o sârmă de rufe în plină furtună.

Lăcrimam. Eram siderat. Totul se lega. Nu mai puteam să mai suport atâta duioşie, atâta vibraţie, atâta frumuseţe. Poate era şi locul, sinagoga cu înălţimea ei. Poate şi interpreţii, cu priceperea lor. Dar şi furaţi de muzica ce le izvora din piept, furaţi de magia paşilor. Îl vedeam şi pe Jean, care ieşise de după perdeaua culisei şi privea şi el cu gura căscată.

Tocmai voiam să ies. Abia aşteptam să văd care este secretul acestei invenţii fulminante a sărmanului meu prieten Jean Glimpse. Mă gândeam la sticlele de vin de Tokai puse la răcit şi la noaptea albă ce va urma în discuţii aprinse. Eram în hol, când am auzit frecatul pietrei pe piatră şi un fel de cutremur infinit de blând s-a abătut în zonă. Clădirea se dezintegra! Au fugit cu toţii în stradă. Mai târziu aveam să aflu că nu chiar toţi. A durat mai bine de o jumătate de oră până zidurile şi tavanul sinagogii s-au îndurat să ajungă la pământ, într-un morman de cărămizi, betoane, metal şi ceramică. Am stat cu toţii şi am privit deosebit de lenta cădere, una atât de înceată şi atât de ireversibilă, că nici nu ne-am gândit să anunţăm forţele de intervenţie. Se auzeau muzica aceea deosebită şi frecuşul uşor al cărămizii de cărămidă. Parcă un cosaş discret, o gâză din acelea târâitoare, se rătăcise în ramurile unui pin şi-şi spunea povestea tristă şi oarecum indiferentă.

Fascinat de spectacolul finei prăbuşiri, nu mi-am dat seama că bietul Jean Glimpse lipseşte. Când m-am interesat de el, căutându-l întâi prin jur, apoi şi pe străduţe, mi-am dat seama că nu l-am văzut ieşind. Am dat să intru după el, dar grămada de resturi şi moloz era deja aproape gata. L-au scos abia după trei zile, când dărâmăturile au fost îndepărtate. Sunt sigur că a vrut să moară acolo. Pe chip avea o expresie caldă, fericită.