Helion

Lucian-Vasile Szabo
:: New weird sau aventura straniului exotic şi neliniştit

Antologia New weird, întocmită de Ann şi Jeff VanderMeer şi prezentată în româneşte în vara anului 2008, este o intreprindere curioasă. Şi nu doar seducţia unui incitant joc de cuvinte poate sta la baza acestei aserţiuni, când weird poate avea şi acest sens de curios, de spăimos, de incitant. Am luat contact cu antologia cu puţin timp înainte ca Ann şi Jeff Vadermeer, Michael Hăulică şi Horia Nicola Ursu să ajungă la Timişoara pentru a o înfăţişa publicului. Nu am apucat să o citesc înainte de a lua cuvântul şi de a-i prezenta pe distinşii oapeţi, onoare ce mi-a revenit prin îndemnul mereu decis, mereu altruist al lui Cornel Secu. Din analiza de suprafaţă a volumului aveam însă să-mi dau seama atunci că pe el este mult de lucru, că nu este ceva ce poate fi parcurs ca o carte, „ca un roman”. Adevărul e că nici nu m-am grăbit cu lectura. Antologia nu se parcurge liniar şi, cel puţin pentru mine, a însemnat o mulţime de anticipări şi reveniri, cu parcurgerea unor pagini de mai multe ori, la intervale diferite de timp, ceea ce a dus la o lectură pe sărite, în care parcursul logic închipuit de editori, în succesiunea de pagini, a fost pierdut.

Numeroase semne de întrebare au stat la baza acestor analepse şi prolepse, căci încercam să lămuresc unele aspecte ale textelor lecturate. Simţeam nevoia de a confrunta formulele de discurs fie comparându-le cu ale altor autori din volum ori ale unora necuprinşi aici, fie cu formulările teoretice plasate în diferite puncte ale antologiei. De câteva ori chiar a trebuit să renunţ la plăcerea lecturii, să o întrerup, să intru pe internet şi să caut alte texte teoretice de completare, fie alte texte de ficţiune ale unor autori. Necesitatea acesta s-a impus mai ales în cazul autorilor români, căci despre unii ştiam câte ceva şi doream să mă lămuresc, să văd cum se încadrează ei în toată tărăşenia aceasta mondială a curentului new weird. Abia după un an am reuşit să-mi clarific ideile, căci au fost suficiente puncte de neîncredere, de dezacord, câteva elemente care aveau darul să mă intrige, altele ce păreau redate superficial sau unele cu care aş fi fost tentat să polemizez.

Mi-am dat seama însă că diversitatea, ba chiar ecletismul reprezintă miza acestei antologii, una ce devine reprezentativă atât prin suma textelor incluse în ea, cât, mai ales, prin semnificaţia generală ce se degajă dintr-o o aşa intreprindere (intreprindere este corect în această situaţie şi nu întreprindere!). Am preferat aceste rânduri care vorbesc de experienţa mea subiectivă cu volumul, deoarece am impresia că astfel se ajunge la o mai bună înţelegere a celor prezentate. Este vorba de antologia Ann şi Jeff VanderMeer prezintă New weird, apărută în 2008, în seria Antologiile Millennium, la Satu Mare la editura Millennium press, a lui Horia Nicola Ursu. Merituoasa serie este coordonată de Michael Hăulică, cel care este redactor al cărţii alături de Horia Nicola Ursu, Marian Coman şi Ioana Vîlcu.

Din punct de vedere formal, antologia de 415 pagini se prezintă cu o punere în temă cu titlul New weird, viu sau mort, semnată de Jef VanderMeer. La capitolul Stimuli sunt cuprinşi autorii care au rol de precursori, urmaţi la secţiunea Dovezi de scriitori reprezentativi pentru gen. Chiar la mijlocul cărţii este plasat grupajul denumit Dezbatere, cu patru luări de poziţie despre ce este şi cum funcţionează curentul literar new weird. Urmează un capitol Laborator, în care şapte autori scriu succesiv capitolele unei nuvele. Sigur, din acest volum nu puteau lipsi autorii români reprezentanţi ai genului, adică doi, reuniţi sub sigla de BizaROmania. Ar mai fi de spus la acest nivel că uneori textele suferă din pricina unor mici stângăcii de traducere, că mai apar unele greşeli de limbă şi că se vede faptul că antologia a fost făcută de mai mulţi oameni, fiecare cu partea lui, şi că nu a existat un cap limpede atent, a cărui sarcină să fi fost citit totul de la un cap la altul şi care să opereze uniformizările necesare.

În ceea ce priveşte conţinutul, dilemele încep chiar de la de la titlu, căci New weird (presupunând deci un anterior simplu Weird) nu este un concept prea cunoscut, nici măcar cercetătorilor specializaţi. Din prefaţa lui Jeff VanderMeer aflăm că termenul de New weird a fost impus într-o dezbatere abia în anul 2003 de americanul M. John Harrison, dar că acest gen de literatură se scria încă din anii ’60 ai secolului trecut. Preocuparea antologatorului este deci de a creiona dimensiunile actuale ale genului, în special în spaţiul nord-american. Singurul amintit dintre precursorii clasici amintit este H. P. Lovecraft, iar ca spaţiu de manifestare revista ‘Weird Tales’. Tocmai de aici apare şi una dintre problemele serioase ale receptării genului şi a antologiei în spaţiul românesc (poate şi în alte părţi, inclusiv în SUA!), din cauza acestei presupuneri a lui Jeff VeanderMeer că lucrurile sunt cunoscute de mulţi şi nu doar de nişte iniţiaţi. Ar fi sot necesară şi o privire istorică asupra curentului, nu doar una sincronică, măcar pentru o mai bună înţelegere a prezentului.

Weird are în româneşte o accepţiune largă, de la straniu, bizar, la curios şi supranatural. Nu lipsesc miraculosul, tenebrosul, înspăimântătorul. Din punct de vedere artistic, direcţia aceasta se înscrie în estetica fantasticului, ajungând uneori să se identifice cu ea ori să o depăşească. O ieşire din canoane înspre science-fiction sau horror. Reprezentanţii zonei Weird în spaţiul american, cel puţin la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea sunt, alături de maestrul Lovecraft, desigur, şi Edgar Allan Poe, Nathaniel Hawthorne, Anna Katharine Green, Ambrose Bierce, Charles Brockden Brown, Fitz-James O’Brien sau Louisa May Alcott. În spaţiul britanic pagini intresante au dat soţii Sheley, mai ales Mary, Lord Byron, Edgar Wallace, Bram Stocker, Algernon Blackwood, Robert Louis Stevenson, Lord Dunsay, ba chiar H.G. Wells, Charles Dickens sau Arthur Conan Doyle, iar dintre irlandezi Yeats şi Sheridan Le Fanu. Nu putem trece peste francezii Guy de Maupassant, Villiers de L’isle Adam, Eugene Sue sau Maurice Level, ba chiar Honore de Balzac (cel din Fata cu ochi aurii, Călăul sau Pielea de sagri). În spaţiul german s-au manifestat E.T.A. Hoffman, dar şi Franz Kafka şi unul dintre maeştrii genului Gustav Meyrink. Ruşii nu pot sta nici ei departe, mai ales cu Alexandr Kuprin, cel cu Moloh).

Am amintit aceste nume tocmai pentru a dovedi originea şi persistenţa genului fantastic în istoria lumii. Această constantă este una specifică şi literaturii române, atât prin prin deschiderea efectuată de romantici în secolul al XIX‑lea, cât şi prin semnele de consolidare ale genului într-un cadru distinct, prin contribuţiile lui I.L Caragiale sau ale mai puţin prizatului Constantin Stamati-Ciurea. Începutul secolului al XX-lea aduce contribuţiile importante ale genului fantastic de la noi, căci se înscriu în acest orizont nume ca Alexandru Macedonski, Ion Agârbicianu, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Alexandru Papillian, Oscar Lemnaru, Gala Galaction, Mircea Eliade, Felix Aderca, Mircea Şerbănescu, Vasile Beneş, Pavel Dan, Alexandru Philipide şi mulţi alţii. Unii dintre aceşti autori îşi continuă activitatea şi după cel de Al Doilea Război Mondial. Se afirmă însă nume noi, din care trebuie amintite cele ale unor Olga Caba, Georgina-Victoria Rogoz, Ovid S. Crohmălniceanu sau Florin Manolescu. Chiar contemporaneitatea este marcată de autori români ajunşi la maturiatea artistică, doi dintre ei, Dănuţ Ivănescu şi Ana-Maria Negrilă, fiind incluşi şi în antologia de faţă. Mai trebuie amintiţi însă Costi Gurgu, Sebastian A. Corn, Costel Baboş, Michael Hăulică, Corin Braga, Radu Pavel Gheo sau Liviu Radu. Sigur, mi se poate contraargumenta că aceştia sunt (în primul rând) scriitori de science-fiction. Nu aş băga mâna-n foc. Chiar dacă mai toţi activează (unii energic!) în fandom, producţia lor literară are deschiderea mai largă dată de New weird!

Este tocmai semnificaţia care se desprinde după parcurgerea textelor cuprinse în antologia realizată de Ann şi Jeff VanderMeer: aceea că New weird este un gen deschis către toate celelalte, inclusiv science-fiction, însă păstrează ca punct de reper amplitudinea emoţiei trezite în cititor, o emoţie dată de întâlnirea cu lumi, personaje şi situaţii stranii, nefireşti. Este vorba, după canoanele literaturii fantastice, de acele situaţii neobişnuite nu doar pentru un cititor în parte, ci pentru toţi, de reacţia oricărui om pus în faţa unor întâmplări şi/sau apariţii care transcend datele realităţii aşa cum poate fi desluşită ea de fiecare în parte. Trăirea, spaima atât de specifică fantasticului, mai ales celui orientat către literatura neagră, horror sau de groază, cum mai este numită, se rafinează în New weird, căpătând o dimensiune estetică, a plăcerii de a trăi fiorii sau, după formula brevetată de Cornel Robu, pe urmele lui Edmund Burke, savurarea unei dureri căutate.

Rafinarea emoţiei în scrierile autorilor prezenţi în antologie devine evidentă prin faptul că cititorul nu mai este surprins, nu mai este pus direct faţă în faţă cu un pericol, nu i se mai arată o fantomă, nu mai este surprins de monştri sau de fiare chiar în lumea lui, chiar în universul casnic. Ca să te sperii, ca să-ţi sară inima din loc, aşa cum ne-a obişnuit un anumit gen de literatură, trebuie să existe un personaj pus în situaţii unde presiunea emoţională să fie maximă. Or, în cele mai multe dintre textele apărute în volumul de faţă nu se întâmplă aşa. Personajele sunt perfect adaptate mediului, evoluează după criterii ce par specifice şi bine stabilite ale universului respectiv. Iar dacă acestora nu le este frică, nici cititorul nu are de ce să se sperie!

Pentru că marea inovaţie a scriitorilor încadrabili în curentul New weird (inovaţie, desigur, nu întotdeauna conştientizată!) este abilitatea de a contrui lumi. Sunt universuri fictive, cu multe elemente din lumea reală, cu multe repere ce pot da iluzia de cunoscut şi pot ajuta la înţelegere sau, mai ales, la adaptarea noului cadru, la apropierea lui. Doar că aici nu toate lucrurile şi vieţuitoarele sunt ca acasă. Aceste elemente aproape imposibil de asociat sunt puse însă împreună cu nonşalanţă, iar apropierea aceasta funcţionează: „Locuitorii săi iubeau arena: în fiecare seară ardeau sau cruţau pe cineva, pentru crime politice sau religioase. Nu le rămânea mult timp pentru altceva. De acolo de unde locuia el, în vârful unui bloc de la periferia Mountrouge…” (Norocul din cap, de M. John Harrison). Recunoaştem deci o periferie de oraş cu toate datele realului, ale actualităţii fireşti, neromanţate, neliteraturizate, o realitate ce se trasfigurează însă prin dezvoltarea unui amănut, descrierea arenei şi a activităţii de justiţie publică, crudă, prin referire la forumul antic.

Chiar şi atunci când ficţiunea acoperă cadrul prozei, prin inventarea unei lumi depărtată de experianţa noastră de cititori, reperele nu se pierd în totalitate. Ba chiar este inevitabil ca unele să fie păstrate, altfel se rupe definitiv legătura cu elementele şi experienţele noaştre de percepţie. Un unives complet desprins, complet alienat nu poate servi prozei, ci determină o reacţie de nedumerire, de respingere ab initio a textului. Modalitatea acesta de construcţie cu piloni ai realului, dar unde prioritare sunt personajele şi acţiunile lor, chiar dacă aceste personaje păstrează doar într-o anumită măsură amprenta umanului, putem găsi în textul Şopârla din Ooze, de Jay Lake: „Un oraş într-o gaură mare şi adâncă, asta este Ooze, un puţ întunecat ca orice mină. Drumuri, clădiri şi turnuri se agaţă de ziduri ca nişte copii sechestraţi într-o fântână. Lumina soarelui pătrunde un pic în vârful puţului, câteva ore pe zi, iar restul este înghiţit de întuneric, până jos unde bântuie monştrii.” Reperele cunoscute sunt: oraşul (ca referire generică), drumurile, clădirile, toate plasate în puţ, într-o mină. Toate acestea formează fundalul, cadrul în care se desfăşoară acţiunea. Universul acesta este suficient de straniu pentru a stârni curiozitatea, însă ne sunt furnizate şi repere pentru a-l putea apropia şi recunoaşte. Bizareria cadrului este sporită prin efectul poetic al comparaţiei „ca nişte copii sechestraţi în fântână”.

Sunt numeroase texte în acest volum capabile să probeze cele afirmate până aici. Mă grăbesc însă să precizez că nu există doar o amplă tradiţie de unde proza de gen să se poată revendica, ci şi că acest curent New weird este deosebit de activ nu doar în literatură. În cinematografie, spre exemplu, pot fi asociate o sumedeie de filme. Pe profil sunt Poştaşul şi Lumea apelor, avându-l în rolul principal pe Kevin Costner! Ambele au la bază motivul science‑fiction al catastrofei care distruge lumea. În Poştaşul, comunităţile umane trăiesc izolate, în condiţii vitrege. Din greşeală, eroul îmbracă o uniformă veche de postaş şi, dintr-o minciună, reuşeşte să deştepte în oameni iluzia într-un guvern central, nevoia de comunicare luând dimensiunea unui ideal pentru care merită să lupţi! După cum se vede, motivul SF funcţionează doar ca element declanşator al acţiunii, importante fiind demersurile oamenilor de a împlini idealul comunicării. În Lumea apelor, pământul este efectiv cu fundul în sus şi acoperit de ocean. Şi aici contează nevoia oamenilor de a găsi un petec de pământ, unde să-şi reia viaţa, să reie ciclul unei noi civilizaţii.

Că ne referim la catastrofă ca motiv al literaturii de avertisment sau la mitul biblic al Arcei lui Noe are o mai mică importanţă în contextul dat, căci prioritare devin acţiunile umane, credinţa exprimată de artişti că nici în situaţiile dificile, de viaţă şi moarte, de dispariţie totală oamenii nu se pot înţelege şi nu pot pune în comun resursele disponibile pentru a se salva şi a salva lumea! Sunt distopii transparente, însă fertile din punct de vedere cinematografic sau literar, iar caracteristicile lor pot fi recunoscute şi în New weird. Cea mai trasparentă în acest sens din antologia avută în discuţie este povestirea Traversând Cambogia, subintitulată o poveste din un posibil al treilea război mondial, semnată de Michael Moorcock, considerat unul dintre părinţii actuali ai genului. Sunt redate fapte de arme şi erotice de pe câmpul de luptă, dar şi alienarea în care se îneacă efectiv luptătorii. Este o luptă fără sens, o luptă abandonată în final de personajul-narator: „Primul meu impuls a fost să şarjez alături de ei. Dar mi-am întors calul şi am pornit la trap înapoi spre vale şi spre graniţă, rugându-mă ca, dacă ar fi să ajung vreodată în siguranţă, să nu fiu prea rău contaminat.”

Sugestii science-fiction există în aproape în fiecare text din antologie. Dar New weird nu este (numai) SF! O privire aruncată din această direcţie ne poate păcăli, ne poate dezamăgi, căci ar putea lăsa, voit, în afara razei noastre elemnte destul de importante. New weird este mai mult decât SF şi mai mult decât horror. Este un fel de literatură de groază îmblânzită. Nu mai pune accentul pe spaimă, pe teroarea induse în personaj şi în lector, ci pe exotismul semnificant, cu o logică proprie, descriptibilă, a lumii înfăţişate, o lume cu personaje curioase (atât în sensul de bizare, cât şi în acela de iscoditoare!) şi atât de pline de energie, măcinate de frustrări şi orgolii. Iată un fragment din Scrisori din Tainaron, de Leena Krohn: „În Tainaron, multe lucruri sunt diferite decât cele de acasă. Primele lucruri care ies în evidenţă sunt ochii. Pentru că, în cazul multor oameni, ochii le cresc atât de mari încât le ocupă până la o treime din faţă.” Sugestia este clară atât în direcţia science-fiction, cât şi în cea a genului horror. De materializat însă nu se materializează decât într-o mică proporţie.

Toate acestea sunt argumente pentru a considera antologia New weird în limba română a lui Ann şi Jeff VanderMeer una reprezentativă pentru gen, dar şi una dintre cele mai importante apariţii editoriale din cultura română din ultimii ani. Principalul merit este acela că reuşeşte să contureze un spaţiu de manifestare literară unitar în diversitate, unul cu interferenţe productive cu alte genuri, păstrându-şi însă caracterul specific. Un caracter dat de lumi speciale create, animate de personaje dinamice, puternice, când brute, când reflexive, un univers adică unde scriitorul se simte bine, se mişcă în voie şi poate face orice. Iar cititorul, exigentul cititor, poate descoperi numeroase motive pentru a degusta (dacă se poate spune aşa!) un gen incitant, cosmopolit, ba chiar exotic şi totuşi atât de apropiat spiritului nostru.