Helion

Lucian-Vasile Szabo
:: Un drum prin raze şi prin cetini

Pe la prânz s-a dat alarma în cazarmă. În câteva minute, toţi am fost pe platou. A venit comandantul de brigadă şi ne-a anunţat sobru că nu este un exerciţiu şi că s-au întâmplat fapte grave. Trei indivizi de la subunitatea din Abrud dezertaseră cu armamentul la ei. Se refugiaseră în munţi. Un pluton de intervenţie urma să plece de la noi, pentru a-i descoperi şi pentru a-i aduce în unitate.

— O să-i recuperăm pe descreieraţii ăia şi o să-i dăm pe mâna procurorilor militari. Puşcăria îi mănâncă, a tunat comandantul şi a dat ordin să rupem rândurile.

Pentru moment, am ieşit din starea de leşin continuu în care mă aflam de când mă întorsesem în cazarmă după muncile agricole. Nimic nu mă mai pasiona, nimic nu-mi mai atrăgea atenţia. Mă interesa doar să mănânc bine şi să-mi fie cald. Şi lectura, da, cititul. Toată ziua şi toată noaptea. Fuga cretinilor ălora cu armamentul la ei îmi trezise uşor creierul ameţit, dar mai mult mă intrigase atitudinea comandantului. De obicei, era un finuţ. Un adevărat domn. Sobru, inteligent, elegant şi nu se încurca cu nimicuri. Acum era speriat. Vedeam pe chipul lui palid teama maiorului aflat pe post de general. Am mers la masă, clipocind cu bocancii grei prin zaţul lăsat în curtea unităţii de o lapoviţă parşivă, ce topise zăpada puţină căzută peste noapte. Îmi căutasem farfuria şi tacâmurile, ascunse într﷓un dulap murdar din bucătărie. Eu mâncam din vase de inox, pe când cei din ciclul întâi primeau nişte farfurii turtite în fel şi chip din aluminiu. Le-am clătit bine şi mi-am pus o porţie zdravănă de iahnie de fasole cu ciolan. Abia apucasem să iau câteva înghiţituri, când o bucată de pâine neagră m-a făcut să mă înec. Tuşeam amarnic, iar cineva m-a bătut pe spate.

— Sus, veterane, am auzit în spatele meu. Pleci în misiune! Era plutonierul nostru de companie. În zece minute să fii cu maşina pornită la poarta unităţii.

— Ce misiune, ce maşină?

— Mergem după bandiţii ăia. Tu conduci. Iei ARO-ul.

Maşina a pornit, surprinzător, la a doua tură de manivelă. Am tras în poartă şi am aşteptat. Mi-am dichisit proviziile într-o geantă pentru grenade, căci ştiam că de raniţă nu e loc şi mai şi putea dispărea! Repede am mers la bucătărie. Bucătarul era un cunoscut de-al meu, aşa că am mai luat trei conserve cu carne de porc, patru de pateu de ficat, două de cârnăciori cu fasole, o bucată de slănină şi două pâini negre. Le înveleam într-un prosop, când a apărut un militar.

— Fugi, mi-a spus, că te caută locotenentul Moldovan.

Am luat-o din loc. Începeam să revin, cumva, la realitate.

— Du-te să tragi camionul, să pornească şi ei. Mergem mai mulţi, că dezertorii au fost reperaţi în munţi. Executarea!

— Imediat. Şi am dat să pornesc maşina.

— Cum ai spus, soldat?

— Imediat, am reluat privindu-l senin.

— Pe tine te-au stricat muncile alea. Se spune: am înţeles, să trăiţi!

— Să trăiţi, să trăiţi! dar să ştiţi că eu sunt un om de treabă şi serios.

— Comentezi?

— Tovarăşe locotenent, eu nu vreau să vă supăr, dar să ştiţi că există viaţă şi după armată. Am înţeles, mă duc să pornesc Buceaga.

A căzut pe gânduri, a mai dat să spună ceva, a strâns din buze şi a plecat spre corpul de gardă.

Am tras camionul, un Bucegi antic pe benzină, câteva ture prin curte, dar a pornit. Ne-am aliniat la poartă. La mine în maşină au urcat locotenentul şi doi subofiţeri. În camion, lângă şofer, alţi subofiţeri, iar sub prelată vreo zece trupeţi, militari în termen.

Am pornit. Pe când ne apropiam de Abrud s-a aşezat ninsoarea. Înaintam însă rapid, urmând larg serpentinele, căci arar venea câte o maşină. Mai dam de câte o căruţă. Periculoase, căci ieşeau de pe drumurile laterale. În cazarma de la Abrud s-a făcut planul de bătaie. În mare, căci nu a durat cinci minute şi am plecat către un depozit aflat în munte. Nu mai ningea. Înaintea mea urca un IMS al unităţii militare locale, iar în spate venea timid camionul. Am făcut drumul până la depozit fără peripeţii, deşi era îngust, iar cetinile de molid mângâiau tandru părţile laterale ale caroseriilor. Zăpada era pe alocuri şi de o jumătate de metru.

Pe când IMS-ul dădea să urce pe micul platou din faţa depozitului de muniţie, o creangă groasă dintr-un fag solitar şi bătrân s-a desprins pe neaşteptate şi a căzut în drum. Puţin a lipsit să nu-i lovească pe cei din faţă. Am oprit cu toţii. Priveam miraţi bucata de lemn şi nu ne venea să credem. Căzuse brusc, fără nicio explicaţie! Privirea mi-a rătăcit apoi în depărtare, către vârfurile Muntele Mare şi Găina. Ieşise puţin soarele şi se filtra greoi printre nori, printre molizii încărcaţi de nori şi ceţuri. Mi se părea că năluci aleargă pe stratul de zăpadă printre copaci. Veveriţe, mi-am spus. Sau duhurile pădurii, sau duhurile minelor de uraniu. Creierul meu se desprindea molâu din ceaţa indiferenţei.

— Să o tragem din drum, am propus. Să ajungem la depozit.

Trăgeam de ea, dar se mişca greu.

— Soldat, hai aici cu lopata aia, a strigat un plutonier la un militar ivit în capul pantei. Nu vezi că drumul e blocat?

Atunci l-am văzut şi eu. Jerpelit, murdar, cu o căciulă destrămată pe cap. În picioare avea nişte cizme de cauciuc! Trăgea după el lopata de lemn. Când s-a apropiat, zâmbea. Nu avea decât un dinte în gură, iar buzele îi erau pline de bube. Ochii urduroşi sclipeau gălbui, cumva tăioşi.

— Ai dracului, că v-aţi sălbăticit de tot, a izbucnit locotenentul. Sunteţi ca animalele, aici în pădure!

Sperietoarea cu lopată nu a spus nimic. A zâmbit încă o dată ştirb şi s-a apucat să dea zăpada. Cu forţe noi, am eliberat drumul. Am pornit din nou. Greu, căci zăpada se topise sub cauciucuri şi se făcuse gheaţă. Cel cu camionul îl scăpase către molizi, gată să-l înfunde în ogaşul săpat de torent. Am dat uşor înapoi şi l-am remorcat. Aşa, pâş-pâş, am ajuns pe micul platou. Ceilalţi au luat-o repede către încăperea postului de gardă, la căldură. După un ocol, mi﷓am dat seama că maşina e în stare bună. Am tăiat o felie de slănină, am pus-o într-un colţ de pâine şi am început să mănânc, privind peste verdele stins al pădurii. Se vedeau cariile de la minele de cupru şi uraniu. Zăpada nu rezista prea mult pe crestele de steril. Acum ştiam de ce se grăbeau superiorii să-i prindă pe fugari. Să nu pună exploatările de uraniu în pericol! Şi se mai zvonea şi că, de 1 Decembrie, vine Ceauşescu la Alba Iulia… O luasem către clădire, când am auzit un vuiet în spate. Peste vale se stârnise vântul, aducând cu el o umbră de înserare. Pădurea şuiera scurt, se văita şi gemea. Apoi se aşeza liniştită. Umbrele erau la locul lor, alergând năluci pe sub cetini, prin ultimele tăieturi ale razelor unui soare roşu.

Auzisem multe istorii despre zona cu pricina. Despre grozăviile de la minele de uraniu şi mai ales de la fabrica de prelucrare primară. Mulţi au avut de suferit. Oameni, inclusiv militari, transformaţi în fantome. Cu pielea curgându-le de pe trup, cu degete şi faţa descărnate, cu ochii înfundaţi în cap. Fără păr şi fără dinţi, bătând din buzele vineţii. Cu copii scheletici, scărpinându-se în ureche cu piciorul. Poveşti!

Ofiţerii, căci mai venise un locotenent de la unitatea de la Abrud, împreună cu subofiţerii întocmeau planul de atac. Urma să urce către bârlogul fugarilor doar trei-patru oameni, înarmaţi şi bine îmbrăcaţi, în frunte cu ofiţerul de la marea unitate. Şi-au dat seama însă că ascunzătoarea lor e departe, cale de câţiva kilometri, şi că le va fi greu prin zăpadă.

— Ne duci tu cu maşina până aproape, mi-a spus locotenentul Moldovan. La unitate mi te-au lăudat că te pricepi, că ai făcut şi Balta Brăilei…

— Încercăm, să trăiţi! am răspuns. Cât merge, mergem…

A zâmbit. Locotenentul era încredinţat că lucrurile se vor rezolva repede şi că indivizii se vor preda. Când am luat-o din loc, m-am uitat în oglinda retrovizoare şi l-am văzut pe soldatul cu lopata de zăpadă. Stătea sprijinit în ea şi privea în urma noastră. Nu mai zâmbea. Am simţit că mă atinge o limbă rece. Înaintam încet pe un drum de căruţe, pe unde îşi aduceau oamenii fânul. O sanie trecuse de curând şi lăsase urme. Chiar munteanul cu pricina informase autorităţile despre bârlogul haiducilor în haină militară. Printre trunchiurile înalte de molizi, brazi şi fagi săltau fantomele.

— Parcă ar fi un lup acolo, a şoptit ofiţerul. Parcă se descompune în imagini, aşa, cu ralantiul. Parcă fuge şi umbra îi rămâne în urmă…

— Poa’ să fie şi vreo veveriţă, am spus. Sau umbrele copacilor cum ne mişcăm.

Nu credeam. Vântul a lovit brusc, iar pădurea a scos un uruit. Am urcat. Mi se părea că-l văd pe militarul cu lopată privindu-ne din faţă, nemişcat, cu hainele zdrenţuite fluturându-i în jur.

— Atenţie, atenţie! a făcut ofiţerul, speriat.

— Ocolesc malul acelea, am replicat. Dar, oricum, prea mult nu mai putem merge, că e prea abrupt.

— Păi te-am lăudat degeaba! Ori ţi s-a făcut frică?

Am rămas tăcut, rumegând provocarea în mine. Urmăream fantomele însoţindu-ne tot mai aproape, în înserarea plăpândă. Ştiam că sunt duhurile celor morţi în galeriile minelor de uraniu. Pe un platou am oprit.

— Mai avem o posibilitate, am spus, răspunzând la întrebarea nerostită din ochii locotenentului Moldovan. Doi militari să meargă pe capota maşinii, ca să ţină echilibrul. Aşa nu ne dăm pe spate.

Speriaţi, militarii în termen au urcat acolo şi au aşteptat ca la execuţie. Ca să se poată ţine, am pus între ei roata de rezervă. Am mai mers aşa cam un kilometru. Am oprit şi am întors maşina cu faţa spre drumul pe care venisem.

— Aşteaptă aici, a spus Moldovan, de parcă nu era evident. Să porneşti motorul din când în când, să nu îngheţe.

— Am înţeles.

Apoi i-am privit cum urcă în golul alpin. Vântul şuiera greu. După un timp, am pornit motorul, mai ales ca să încălzesc maşina, deoarece îmi era frig. Am scos o conservă de carne din geantă şi am deschis-o cu baioneta. Am rupt şi un coltuc de pâine. Am mâncat încet, privind în noaptea de pe vale. Îmi simţeam sufletul greu. Şi nu era doar ciorba creierului meu indiferent. Din când în când, aruncam câte o privire într-o parte. Peste crestele munţilor era încă lumină. Am învârtit cheia în contact, dar motorul părea că nu vrea să se oprească. Se auzea ceva sacadat în vuietul vântului. Şi nu era freamătul pădurii de sub mine. Nu, motorul se oprise. Se auzeau rafale de pistol-mitralieră. Şi vijelia se înteţea, şi întunericul devenea stăpân, şi umbrele se arătau roată, unele stând, altele dansând ca apucate. Dansau lupii, şi vulpile, şi iepurii, şi cerbii. Ba şi un urs vesel. Stăteau pe loc şi mă priveau cu ochii stinşi, cu priviri duse de oameni cu feţe cânepii, cu căciuli de miel rupte pe cap, cu pâslari sau bocanci în picioare. Unii se sprijineau în toiege, alţii căzuseră în genunchi, iar unii parcă fumau. Părea că vântul îi destrăma, îi întreia, că face din fiecare mai mulţi, puşi în şir. Puţin după aceea făpturile se recompuneau, redeveneau una. Stăteau pe loc ce stăteau, după care îşi reluau jocul. Doar privirile pustii rămâneau la locul lor.

Au apărut cei din trupa de intervenţie, înaintând greu prin zăpadă. La început am crezut că arătările acelea de pe margini şi-au făcut curaj să vină mai aproape. Tocmai pornisem din nou motorul şi aprinsesem farurile, cu gândul că mai sparg vraja, când am văzut că sunt chiar militarii. Cei adevăraţi.

— Deschide, deschide! a strigat un subofiţer. A ieşit rău. Locotenentul e rănit. Cred că şi ăia!

L-am pus în maşină pe rănit. Au intrat şi ceilalţi. Am dat să plec, dar am oprit.

— Dar voi unde veniţi? le-am spus. Ajunge unul singur. Vă abandonaţi misiunea?

— Păi, a făcut un plutonier.

— Niciun păi. Jos! am strigat. Doar unul singur vine cu mine. Dau alarma la depozit, să vă trimită întăriri.

Au coborât. Am băgat în viteză şi am luat-o la vale. Maşina mergea uşor. Trebuia doar să am grijă să o ţin pe urmele pe care venisem. „Trei, bolborosea ofiţerul de pe bancheta din spate. Fiecare este cât trei… Măi, ai dracului! Şi au armă…. Fiecare are armă”, bolborosea ofiţerul.

— Deci i-a văzut şi el, a făcut soldatul ce-i ţinea capul în poală. Deci nu doar eu…

— Ce mormăi tu acolo? am întrebat. Ce trei?

— Fiecare din ăia fugiţii era trei, a început militarul. Parcă erau fantome. Dar fiecare la fel. Nu ştiai care e cea adevărată.

— Adică cum trei? nu m-am lăsat. Identici?

Priveam în faţă, atent la drum, dar ştiam că dincolo de bătaia farurilor se întreiau arătările, umbrele nevăzute, că aleargă în linie cu noi, pe lângă maşină.

— Da, era unul, da’ noi îl vedeam ca trei. Şi aveau armă, şi au tras…