Helion

Mircea Opriţă
:: Rudi Kvala sau Candoarea maculată

La fel ca Liviu Radu, Marian Truţă debutează editorial târziu. În volumul Vremea renunţării (Editura Bastion, Timişoara, 2008), efectul unei asemenea opţiuni este dublu. Pe de o parte, “vremea aşteptării”, ca să preiau în acest context titlul unei alte povestiri din culegere, pare să fi fost prielnică textelor sale, permiţându-le o evoluţie calitativă detectabilă astăzi şi performanţa unor rezultate recente de-a dreptul spectaculoase. Pe de altă parte, poate că o separare a lucrărilor mai vechi şi publicarea lor într-o carte la puţină vreme după ce apăruseră prin reviste şi almanahuri ar fi reprezentat o treaptă mai joasă, dar firească în activitatea literară a autorului, imagine convenabilă şi ca debut editorial. Asta ne-ar fi scutit pe noi, acum, să facem o diferenţiere şi o selecţie între piesele incluse în sumarul volumului de faţă. Am fi putut parcurge, în consecinţă, o carte unitar concepută şi – lucru important – scrisă de la un cap la altul la nivelul superior pe care îl prezintă povestirile recente, unde maturitatea unei concepţii auctoriale şi a mijloacelor de expresie este evidentă.

Unele texte din această ultimă categorie au în centrul acţiunilor imaginate un personaj interesant, migrator prin mai multe secvenţe epice ale volumului, prin urmare adaptabil la situaţii diverse, dar păstrându-şi trăsăturile fundamentale: Rudi Kvala, soldatul unui timp alternativ mai curând decât al viitorului, deşi împrumută unele calităţi şi de la prototipul generic al acestuia din urmă. Autorul are abilitatea de a nu-l proiecta în clişeu, căutându-i resurse de umanitate pe care de regulă acesta din urmă le neglijează. În contrast cu maniera edulcorată a utopiştilor din SF-ul anilor ’50, clişeul de dată mai recentă a lansat prototipul războinicului dur, primitiv şi instinctual, tatuat eventual în stil punk, condus de o mentalitate primară, ca un robot construit anume pentru agresiunea fizică şi crimă. El nu suportă nuanţe, mişcându-se prin scenă asemeni unui personaj schematic, de bandă desenată, care îşi etalează conturul colţuros şi faptele eroice în contexte epice simplificate, deformate artificial. Rudi Kvala moşteneşte şi el ceva din această zestre generică, dar din asemenea atribute i se compune doar o carapace, o aparenţă, o uniformă sub care stă retras, ascuns cu grijă şi ferit astfel de falsificare, omenescul.

În felul său, personajul este un candid, un copil mare înşelat şi pervertit de război, dar care lasă din când în când să se înţeleagă că, în alte condiţii, s-ar fi putut integra fără dificultate între oamenii cu comportament normal. Candoarea lui s-a maculat însă brusc şi definitiv odată cu uciderea mamei sale de către un lunetist sovietic, după care lucrurile intră pe un tobogan prestabilit. Mânat de răzbunare, dar şi de filozofia supravieţuirii cu orice preţ, Rudi se distinge pe frontul răsăritean prin fapte de arme de care partea curată a sufletului său ar vrea să se detaşeze, dar partea maculată şi le revendică în mod cinic, orgolios şi autoironic în acelaşi timp.

Nuvela cea mai amplă din carte, care dă şi titlul ansamblului, este o ucronie înrudită tematic cu cele concepute de Philip K. Dick în Omul din Castelul Înalt şi Norman Spinrad în Visul de fier. Într-o lume alternativă, Führerul are şansa de a împlini vârsta de 71 de ani, la cârma unui sistem politic ce include o mare parte din mapamond. La fel ca în romanele înainte pomenite, America e cucerită (în finalul războiului câştigat de ei, germanii au aruncat bomba atomică peste Washington), dar se bucură de un tratament privilegiat faţă de restul lumii. În “barurile construite de plutocraţia anglo-saxonă” se mai poate bea whisky autentic, pe fondul concertelor de jazz înregistrate “direct de pe străzile din New Orleans”. Există şi pentru localnici lagăre de muncă şi reeducare, dar în perimetrul lor americanul de rând urmează să fie convertit la naţional-socialism prin mijloace mai blânde decât cele folosite în Europa. Numeroase alte fapte cunoscute din lumea reală apar în construcţia lumii alternative, însă conjunctura politică, schimbată, le vrea trecute în seama noilor stăpâni. Deşi mai apelează la dirijabil pentru călătoriile transatlantice, nemţii fac din rachetele Messerschmitt nişte supersonice destinate transportului rapid de pasageri. Debarcările pe Lună şi pe Marte par lucruri aproape iminente, însă von Braun, care se ocupă de programul cosmic, lucrează acum pentru Hitler, ca la începutul carierei sale profesionale. Heisenberg inventează reacţia termonucleară în beneficiul aceluiaşi patron. Televiziunea în culori transmite buletine de ştiri prelucrate de cenzura ideologică de la Berlin. Există, fireşte, şi linii de continuitate în expansiunea universală a vechii mentalităţi germane. Obsedat ca întotdeauna de purificarea rasială, Reichul postbelic reuşeşte să deporteze în Madagascar evreii scăpaţi din crematorii. Se rezolvă astfel, în sensul ideologiei din Mein Kampf, o lungă şi delicată problemă politică. Berlinul, capitală a imperiului mondial, e mai cenuşiu decât oricând. Prin decorul său masiv şi rece, circulă automobile VW negre, cu geamuri fumurii. Pe Tiergartenstrasse funcţionează un Institut German pentru Eutanasie, iar sub arhitectura apăsătoare a oraşului de la suprafaţă se ascunde un alt oraş, cavernicol, încă şi mai sinistru în alcătuirea sa perfect geometrică, de cetate utopică destinată unor stranii experienţe secrete.

Rudi Kvala va fi el însuşi un subiect privilegiat de experienţă savant-teutonică. Salvat de la o moarte accidentală, el stârneşte interesul experimentatorilor prin faptul că, în momentele sale de viaţă suspendată, vede nu doar pasajul descris în genere de cei reveniţi din moartea clinică în chip norocos, ci şi sufletele altora, urcând spre lumină sau coborând în beznele infernale. Calitatea aceasta nu poate trece neremarcată şi nefructificată operativ de adepţii înverşunaţi ai fanteziilor despre Walhalla, paradisul germanic unde îşi au sălaş eroii mitologiei ariene. Marian Truţă îl introduce în nuvelă, ca personaj, şi pe celebrul profesor Horbiger, savantul “ezoteric” al Reichului nazist, cu binecunoscuta sa teorie despre lupta dintre gheaţă şi foc, ca principiu al funcţionării Universului. Fanatismul acestuia, ca şi al doctorului SS Hansen (campion al resuscitărior manipulabile), tinde să transpună în practică miturile ariene, precum cel despre străvechea civilizaţie a “iluminaţilor” de rasă pură, spulberată de forţele întunericului tocmai când ajunsese în pragul nemuririi.

Aşadar, a continuat el netulburat, originea rasei noastre se află undeva unde astăzi se regăseşte deşertul Gobi. Pe vremea când Europa era populată de troglodiţi, iar Africa de maimuţe care abia de erau în stare să articuleze câteva cuvinte, în acel loc înflorea o civilizaţie mult superioară nouă, celor de astăzi. Toate miturile din zonă susţin acest lucru. Acea civilizaţie stăpânea taine la care noi, cei de acum, abia îndrăznim să visăm. Conduceau, în fapt, întreaga umanitate, ba chiar putem spune că ei erau întreaga umanitate… Ştiau a controla forţe de neînchipuit, subjugaseră puterile ascunse ale naturii şi se părea că nimic nu le mai stătea în cale pentru a stăpâni întreaga lume. Erau pregătiţi pentru asaltul final… Ei controlau focul şi urmau să pornească lupta definitivă asupra gheţurilor. Eterna luptă dintre foc şi gheaţă, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi neviaţă. Rasa aceea, din care ne tragem şi noi, era încununarea Creaţiei şi reprezenta tot ceea ce întregul Univers zămislise mai de preţ.

Rolul încredinţat de savanţii nazişti soldatului reînviat Rudi Kvala priveşte nemijlocit reaprinderea focului sacru de către rasele nordice. Ca să nu-şi scape “unealta” din mână, Horbiger lărgeşte discret cercul privilegiaţilor, întrucât, în ciuda prenumelui său, Kvala nu este german, ci finlandez. El urmează să devină un fel de “şef al sectorului suflete” (dacă mi-e permis să reaprind şi eu o formulă metaforică apărută şi stinsă în vremurile de dinaintea anului 1989), în sensul că va trebui să preia sufletele dezorientate ale morţilor arieni şi să le conducă, precum pe orbi, în Walhalla. Nou-sosiţii vor trebui să îngroaşe acolo oastea de eroi mitologici, pe care se contează în războiul ezoteric final. Autorul are, fără îndoială, umor în tratarea personajelor sale, ceea ce se vede şi din comentariile lui Rudi vizavi de asemenea misiuni metafizice:

Eu, erou de război, decorat cu Crucea de Fier, care luptasem prin Siberia şi prin Persia, fără să pun la socoteală şi luptele de acasă, din Finlanda, urma să fiu judecat de vreo instanţă divină în care nu credeam nicicum. Eram ateu, pe vremea aceea cine credea în Cristos putea să fie bănuit de legături cu evreii şi asta nu făcea bine la dosar.

Portetul lui Horbiger e desenat în aceeaşi manieră ironică, de om nedus la biserică şi pentru care convenţiile sociale nu există – ceea ce duce la sublinierea cinică a bizareriei personajului, în contrast flagrant cu dimensiunea idealurilor rasiale şi pretenţiile sale grandomane:

Aş fi jurat că, dacă îi dădeam jos costumul pe care îl purta şi dacă aruncam peste el nişte zale şi o platoşă, ar fi putut interpreta cu success rolul vreunui pitic din ăia uriaşi, germanici, dacă pricepeţi ce vreau să spun. […] Avea nişte mustăţi zburlite care se completau în mod fericit cu o barbă sură, nu foarte mare, dar rebelă. Sprâncenele nu se lăsau nici ele mai prejos, erau atât de falnice că ar fi putut să-i acopere cu success fruntea înaltă. O hălălaie de păr cărunt încununa într-un mod desăvârşit pe acest om care ar fi stat mai bine şi mai firesc în paginile vreunui roman despre Nibelungi. Nu era nici înalt şi nici scund, dar masivitatea pântecului mă făcea să-l asemui cu unul dintre piticii ăia voinici care tot scurmă măruntaiele pământului în căutre de giuvaeruri.

Caricaturalul nu înseamnă, la Marian Truţă, şi superficialitate. Autorul îşi rezolvă tema destul de abil, complicându-şi treptat subiectul şi aventura prin turnúri inteligente. Finalul răstoarnă această structură ucronică, dar nu spre ceea ce ne-am aştepta (revenirea în lumea reală), ci într-o altă dimensiune ucronică. Rudi Kvala iese din subteranele Berlinului în plin haos stârnit de împrejurarea că americanii tocmai lansaseră bomba lor atomică peste oraş, ceea ce ne conduce spre ideea că noua lume contrafactuală îngroapă Reichul unui Hitler veteran, judecat împreună cu Eva Braun în “procesul de la München”, schimbând totodată şi datele personale ale personajului narator: Rudi e paraşutist voluntar într-o divizie de peste Ocean, iar maică-sa din Finlanda îi dedică o melodie la radio. În noua conjunctură, America trage sforile lumii ruinate de război. Führerul de la Washington nu mai e un bărbat, ci o Iubită Conducătoare: Venerabila Doamnă. O ultimă complicaţie deschide încă o cale spre convenţiile agreate în romanul postmodern, odată cu ipotetica perspectivă a lui Rudi Kvala de a se afla captiv într-o proiecţie mentală, repetându-şi în diverse variante delirul aventuros, la infinit. Similitudinile cu unele rezolvări din romanul lui Dick nu sunt supărătoare, întrucât prelucrarea lor este aproape perfectă.

Am zăbovit mai mult asupra acestei nuvele pentru că mi se pare textul cel mai reuşit din volum. O altă lucrare remarcabilă este Vremea nebuniei, povestire care cultivă din nou gustul autorului pentru complicaţia inteligentă şi pentru rezolvările surprinzătoare. Conflictul se amorsează aici din interferenţa timpurilor: o anticipaţie ipotetică vine în contact brutal cu o secvenţă din trecutul recognoscibil. Recognoscibil pentru noi, nu însă şi pentru eroii povestirii, care par să-şi fi pierdut cu totul amintirea lumii de unde au purces, ca în urma unei calamităţi suferite de memoria generală. “Nebunia” în cauză este tocmai acest amestec de elemente disjuncte din care personajele nu înţeleg nimic, dar care face deliciul cititorului “avizat”. În lumea începutului de secol XXIII, naratorul e un mic feudal trufaş, care cutreieră călare, cu cască de oţel, gârbaci şi kalaşnikov, satele feudei sale, populate de ţărani vicleni şi recăzuţi în primitivitate, datorând seniorului supunere totală şi necondiţionată. “Boierii” locului, tot nişte brute analfabete, sunt angajaţi de decenii într‑un conflict surd cu Cetatea Bucureştilor, care îşi ţine în permanenţă porţile închise, dar îşi trimite periodic iscoade prin satele din jur. Civilizaţia veche e spulberată, oamenii îşi fac lumină cu opaiţe, iar sărbătorile de iarnă sunt precedate de vânătorile de câini.

Răpit de “rătăcitori”, naratorul se trezeşte catapultat, dintr-o viaţă grea, dură şi nesigură, dar căreia îi deţinea controlul, într-o lume a istoriei noastre recente, echivalentă cu societatea românească a anilor ’50-’60, şi unde legea e făcută de Securitate. Omul viitorului feudal al României trece prin ştiutele (de noi) anchete cu bătăi şi torturi, menite să smulgă de la prizonier o declaraţie de vinovăţie: cine-i sunt complicii, de unde are armamentul şi alte asemenea. Lucrurile se complică şi prin faptul că personajul, pus în situaţia de a-şi dezvălui identitatea, se declară “Stalin, fiul lui Iurie şi al lui Elena, născut lângă Cetatea Bucureştilor în anul 2190 după stilul vechi”. Explicaţiile lui aiuritoare pentru securişti, perfect normale pentru victima lor excepţională, stârnesc furie în beciurile din strada Uranus, dar şi interesul unui “pitic” ce pare boier important (apropiaţii îi spun “Nicu”) şi se arată interesat în special de încă inexistenta Casă a Poporului, căreia arestatul îi arată totuşi locul pe hartă. Coliziunea amănuntelor “de epocă”, absurde pentru personaje, dar sugestive pentru cititor, face povestirea amuzantă, reprezentând, în esenţă, o ţesătură cronospaţială subtilă. Autorul se joacă sprinten cu datele reale sau imaginare ale lumilor făcute să comunice în modul acesta bulversant. Creatul şi increatul, realul şi virtualul formează împreună un amalgam prin care naratorul se mişcă derutat, purtat de energia sa lăuntrică, dar în cele din urmă dispus să se predea, să se abandoneze contemplaţiei pasive a unor lucruri şi întâmplări ce depăşesc puterea sa de înţelegere. Trecut din “normalitatea” familiară a existenţei sale anterioare în “viaţa nouă” impusă de cadrul absurd al unui alt timp istoric, el va privi lumea cu o nepăsare de marginal, în care comicul şi tragicul fuzionează şi se sublimează, lăsând în centrul scenei o biată victimă anonimă:

Da, există, o ştie toată lumea. Au ridicat-o acolo unde am bănuit eu că ar trebui să fie, acolo unde am pus deştiul pe hartă. Acolo, pe treptele ei a fost executat piticul. Nicolae. Marele boier. Atunci, în 1989. O singură dată am intrat în căsoiul acela, în zilele ceţoase din decembrie. Am coborât în pivniţele mari şi întortocheate. În sinea mea doream să găsesc un semn, poate tunelul acela pe care nu-l străbătusem până la capăt. N-am găsit nimica. Şi, sincer să fiu, nici nu mi-a păsat.

Există în volumul lui Marian Truţă şi câteva povestiri rămase în memoria fandomului atât prin titlurile incitante (Noapte bună, Tereza, Nopţile noastre la tropice, Început de anotimp ploios la Ezary), cât şi prin tendinţa de a stiliza teme şi motive SF în tiparul unor fantezii poetice, uneori cu vizibilă deschidere spre motivul fantastic. Unele sunt jocuri frumoase, abil concepute, dar cu substanţa uşor devitalizată, dând impresia de exerciţii de îndemânare prin comparaţie cu textele recente ale autorului. Profesorul Horbiger reapare în Pământ alternativ, cu aceeaşi înfăţişare comico-absurdă a “savantului” de tip magic, convins că, la Stalingrad, iarna grea a ruşilor se va retrage intimidată din faţa soldaţilor celui de-al treilea Reich, iar în cele din urmă resemnat cu explicaţia fantezistă că oamenii şi întâmplările lor sunt elemente ale unui joc extraterestru, născocit spre distracţia zeilor. Aşa cum am mai spus, emblematicul Rudi Kvala pătrunde şi el în alte povestiri (Vânătoarea de cârtiţe, Vremea aştepării), dar arată fie ca o eboşă de personaj, aflat în nebuloasă alcătuire, fie se pierde într-o proiecţie cosmică, printre figuri de basm şi de mitologie, căutând valori abstracte precum ubicuitatea şi nemurirea. Autor interesant pe toate direcţiile pe care s-a lansat în miezul genului SF, Marian Truţă îmi apare, deocamdată, mai convingător acolo unde – fie şi dominate de maniera cinică a povestirii – realităţile ficţionale explorate de el se exprimă nu doar prin construcţii simbolice, ci şi printr-un personaj dens, “material”, capabil să umple cadrul abstract cu prezenţa sa concretă şi verosimilă.