Helion

Salahhé
:: Amalia

Primul lucru pe care Amalia şi-l aminteşte din copilărie este o imagine cu ea, pe scaunul din bucătărie, tatăi ei pieptănând-o. Râde în barbă. „Ia te uită, ziceau ăştia că atunci când eşti pe moarte îţi trece toată viaţa prin faţa ochilor. He he he!” Amalia e pe moarte. I-a sunat ceasul.

Amintirile se derulează din ce în ce mai repede, pe măsură ce înaintează în timp. Copilăria, cea mai bună prietenă, aleasă pe singurul criteriu că erau vecine de bloc. Cea care îi povestise despre dumnezeul şi raiul creştine, de aproape o convinsese să meargă la biserică. Cea care alesese să devină călugăriţă, dându-i fiori reci când auzise vestea.

Adolescenţa, timp chinuitor şi disperant, cu poezii banale scrise în pauzele de la şcoală. Primul băiat cu care se culcase dintr-un calcul rece. Întrebările inerente despre viaţă şi moarte, deciziile absurde de a-şi termina viaţa, de a refuza dragostea, de a fi rece şi calculată.

Tinereţea, tentativa de sinucidere, bărbaţii din ce în ce mai mulţi şi mai neimportanţi. Viaţa trăită din inerţie, inteligenţa, aceeaşi răceală, la fel de chinuitoare şi disperante. O dragoste intensă şi inutilă. Prima dragoste, nimicitoare, care îi transformase viaţa în chin. La dracu’, avusese dreptate şi în privinţa asta. Dăduse jos zidurile răcelii doar ca să se aleagă cu inima ruptă. Apoi, cinismul, ce nu îi mai dăduse voie să iubească cu toată fiinţa niciodată. Bărbaţii, din ce în ce mai neimportanţi. Zile dionisiace şi hedonism la limita nebuniei.

Maturitatea, încercările de a fi pe măsura aşteptărilor, chinul de a „face ceva”, apoi ratare după ratare, şi, în sfârşit, resemnarea. Fericirea ratării. Singurătate, pisică, casă goală, slujbă practică şi neînsemnată, mici excentricităţi, mari excentricităţi. Căutări aride, filosofii şi mai aride.

Vârsta a doua, laitmotivul disperării şi singurătăţii, începutul legendei. O mască, sensibilitatea reprimată, femeia controversată, respectată, iubită şi urâtă, un nivel superficial de existenţă cu manifestări haotice, artistice. Devenise o ciudăţenie ambulantă ce insufla respect, veneraţie, teamă. Dispreţul cinic şi ascuţit pentru succesele sale omeneşti, pentru adulatori. Mereu, foame de mai mult şi căutări frenetice ale adevărului, frumosului şi sensurilor.

Într-un târziu bătrâneţea, filosofia nimicului, plictiseala, iar resemnarea, iar singurătatea, apogeul durerii şi disperării, şi mai mulţi ani trăiţi din inerţie, aşteptarea morţii. Boală, agonie, ţigări, alcool şi droguri. Babă nebună, după o viaţă nebună şi ratare după ratare. O iluzorie fericire a resemnării. Şi acum moartea.

Amalia nu e gata să moară până nu face pace cu viaţa. Zâmbeşte sec şi încearcă să facă pace, trăgând din ţigară. Se gândeşte la ce o aşteaptă dincolo şi gândul nimicului o face să intre în panică. „La naiba, aş prefera să nu ştiu că mor”, gândeşte cu groază. Adoarme cu gândul că poate se va trezi de dimineaţă pregătită pentru moarte.

Amalia moare. În somn. Împăcată cu viaţa, aşa cum a fost, şi, fără să ştie, cu moartea, aşa cum o fi.

Amalia se trezeşte pe un norişor. Trage o înjurătură isterică. Are o poftă nebună de o ţigare. „Aveau dreptate jegoşii ăia, mă, ‘tu-le muma lor. Şi parcă văd că în rai nu se fumează. Paştele şi dumnezeii…!” Apoi o bufneşte râsul. „Da’ te pomeni că ajung în iad.” Râde şi o apucă curiozitatea, aşteptând să se întâmple ceva. Se plictiseşte. O ia aiurea prin nori, plutind într-o direcţie aleatoare. Nici în sus, nici în jos. Fără să-şi dea seama, n-are curaj să afle cu adevărat ce se întâmplă, doar se plictiseşte.

Simte că o ia razna colindând prin norii albi care o exasperează. Pofta de ţigare persistă. Ba parcă i se face şi foame. „Ce aiureală, păi ce, sufletele mănâncă? Poate aveau dreptate căcănarii ăia cu raiul lor de lapte şi miere. Pfff! ce plictisitor ar fi.” Se hotărăşte să pornească în sus. E timpul.

Amalia ajunge la porţile raiului. O apucă din nou râsul isteric şi râde mult, cu poftă. E prea de tot. Sunt imense, aurite şi strălucitoare, şi chiar scrie pe ele „Porţile Raiului”. Par aruncate pe nori, stupid, pentru că nu există şi gardul raiului. Le ocoleşte, chicotind. „La naiba, e ridicolă toată treaba asta.”

De cealaltă parte a porţilor tronează un bătrân pe un norişor alb şi pufos, cu o figură arhaică şi majestuoasă. „Pot să pun pariu că ăsta e sfântu’ Petre!” gândeşte Amalia.

— Ai ajuns, în sfârşit!

— Domnu’ sfântu’ Petre, sunt încântată de cunoştinţă, îl ia ea peste picior.

— Ahahahaha, îi dau lacrimile de râs bătrânului, „domnu’ sfântu’”. Ai un simţ al umorului, ceva de speriat! Ne-am distrat de minune urmărindu-te pe pământ.

— Ce să spun, am ajuns şi maimuţă de circ pentru sfinţi. Drace!… Pardon, se redresează ea, bănuiesc că nu am voie din astea pe aici.

— Ahahhahaa, râde moşul în hohote, aripile îi tresaltă şi cad fulgi din ele. Fir’aş! pffffaaaahahhahaha, se scutură din ce în ce mai tare.

Amalia priveşte descumpănită. Deja nu mai înţelege nimic.

— Of, îşi revine moşul din râs. Săraca de tine, hai că te lămurim imediat.

— Auzi, decrepitule, se înfurie Amalia, mă lămureşti şi pe mine ce dracu’ bodogăni acolo? Că acuşi îmi sare ţandăra.

— Ba, drăguţă, cred că ţi-a sărit deja. Păi, cum să îţi explic. Unu: Bine ai venit acasă. Doi: Game Over. Te-ai prins?

După faţa din ce în ce mai furioasă a Amaliei se vedea clar că nu se prinsese.

— Hai să o luăm cu începutul. Tu eşti Gea. Nu, n-are legătură cu mitologia, nu eşti zeiţă. Este doar numele tău. Eşti una dintre noi. Nu există oameni, zei, dumnezei sau alte fiinţe superioare. Noi suntem totul. Spre diferenţă de ceea ce crezi acuma, cu destulă tărie bănuiesc, viaţa ta pe pământ nu este una reală. Este doar un joc. Ne caracterizează ludicul şi ne place orice ne poate amuza. Altfel ne-am plictisi din lipsă de ocupaţie. Toată această mascaradă ironică cu „raiul” face parte din amuzament. Jocul cu pământul este una din cele mai amuzante găselniţe. Jucătorul este trimis pe Pământ, îşi uită adevărata identitate şi începe să creadă că este o fiinţă umană. Şi face cele mai incredibile lucruri. Fiecarei acţiuni, fiecărui gând, îi este dat un punctaj, negativ sau pozitiv. După care se calculează scorul. Deocamdată eşti pe locul 2.345.602. Să vedem după viaţa asta pe unde o să fii.

— Drace! asta e chiar amuzant. E teribil de interesant. Băi, adică toate filosofiile şi toate sforţările ălora de pe pământ sunt fără sens?

— Chiar aşa. Nimeni nu se aştepta ca jocul să evolueze atât de mult. E teribil de amuzant. Jucătorii fac atâtea aiureli, au inventat zei, se bat pentru bani, putere, au inventat iubirea, toate sentimentele acelea. E un deliciu.

— Tu nu joci?

— Nu. Eu sunt un fel de supraveghetor. Detaşarea de propria mea identitate nu mi se pare deloc interesantă. Iar uneori fac pe „dracul care îşi bagă coada”. Apropos, eu sunt Lufer.

— Auzi, da’ care sunt regulile? Ce trebuie să faci ca să aduni puncte?

— Trebuie să fii interesant. Mulţi dintre noi nu joacă, ci se distrează urmărind. Ei sunt juriul, punctele le dau atunci când ceva îi distrează. Şi se mai dau puncte pentru cât de aproape de adevăr ajungi.

— Adevărul despre „viaţa de după moarte”?

— Da. Şi mai există multe criterii diverse. La un moment dat, ai fost foarte aproape cu supoziţiile. O să ai un scor mare. Şi aşa eşti pe un loc foarte bun.

— Două milioane şi… nu s-ar zice.

— Gândeşte-te la numărul jucătorilor.

— Ai dreptate. Auzi, ia explică-mi, noi ce suntem?

— Nu ne catalogăm. Noi suntem tot ce există.

— Şi unde suntem acuma?

— Of, nu există „unde”, suntem… cred că cel mai aproape de ce poţi înţelege tu acum este că suntem peste tot şi totdeauna. Dar de fapt nu e chiar aşa. Spaţiul şi timpul nu există. Le﷓-am inventat doar pentru acest joc.

Amalia se blocă.

— Cum… cum să nu existe spaţiu’? Nu înţeleg, trebuie să fim undeva acum.

— Nu, nu chiar. Nu suntem niciunde. Of, ai să îţi aduci aminte. Nu pot să îţi explic atât cât să înţelegi. Trebuie să îţi aminteşti.

— Măcar existăm? rânji ea.

— Nu, nici măcar. Nu aşa cum îţi poţi închipui tu. Totul o să fie mai clar când o să revii la normal. Va dura ceva vreme. Asta ca să înţelegi şi tu, pentru că vremea nu există, nici viaţa, nici moartea, nimic. Nimic din ce poţi tu concepe cu puţina înţelegere de care eşti în stare. Uite, închipuie-ţi că faci un joc cu un punct care se plimbă pe o suprafaţă plană. Apoi, punctul acela începe să îţi pună întrebări despre realitate, aşa cum o cunoşti tu pe pământ. Ţi-ar trebui o viaţă să îi explici, şi nici măcar nu cred că ar înţelege a doua dimensiune.

Amalia simţea că începe să se schimbe cumva. Dispăruse foamea, începea să simtă câte ceva nou. Oftă a înţelegere şi răbdare. Începea să „îşi revină”. Sentimentele îi dispăreau, lăsând locul a ceva încă nedefinit, dar ceva ce simţea că este aşa cum trebuie să fie.

— O viaţă întreagă mi-am căutat locul, adevărata identitate. Acuma simt că redevin eu însumi. Şi asta doar pentru a mă băga înapoi în joc ca să mai acumulez puncte. Teribil de amuzant. Ie-te, aveau dreptate ăia cu încarnarea! Am fost Cleopatra într-o „viaţă anterioară?” Ha-ha, râse ea, încântată de idee.

— Ah, nu! Nu jucăm acelaşi joc de mai multe ori. Ar fi plictisitor. Mai avem încă atâtea. Ce, te-ai mai întoarce acolo?

— Deci, până la urmă, „o viaţă avem pe acest pământ”.

Se uitară unul la altul şi pufniră în râs. Apoi, Gea se desprinse de forma sa pământeană, de carne şi de cuvinte şi îşi reluă neexistenţa.