Helion

Lucian-Vasile Szabo
:: Pe orbita creierului nostru

Marţi, 22 aprilie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia penală
Complet de nouă judecători. Examinează în recurs dosarul privindu-l pe Christian Straton, profesor universitar doctor, medic primar psihiatru. Acuzat de omor deosebit de grav. Victima este Barbara Moreş. Reprezentantul Ministerului Public, procuror Mircea Ghibuţiu. Preşedintele completului de judecată este profesor universitar doctor Andrei Stima. Interogatoriu în sala de judecată.

— Este vinovat cuţitul înfipt în inimă? Mâna este vinovată că l-a ridicat? Este inima o victimă? Puteţi condamna cuţitul? Dar mâna? Onorată instanţă, puteţi despăgubi inima? Doar inima? O inimă oprită, moartă, mai e inimă?

— Inculpat Straton, tocmai de aceea eşti aici: pentru că inima nu mai funcţionează. Persoana respectivă a murit. A fost ucisă. E drept că nu cu un cuţit, ci lovită de o maşină. Intenţionat sau nu, asta urmează să aflăm în această sală de judecată.

— Exact, domnule preşedinte şi onorată instanţă. Deci nu puteţi judeca mâna ori cuţitul, maşina, în acest caz. Acestea sunt instrumente, instrumente ale criminalului.

— Ce doriţi să demonstraţi, domnule profesor? Sunteţi inculpat pentru omor deosebit de grav, iar apărarea dumneavoastră pare să se constituie din supoziţii de bun simţ, dar irelevante aici.

— Exact, domnule preşedinte. Sunt supoziţii simple, însă, totuşi, pline de relevanţă. Căci şi eu am fost un instrument în mâna criminalului. Am fost mâna care a ridicat cuţitul.

— Aţi condus maşina care a dat peste Barbara Moreş…

— Da, am condus maşina.

— Deci recunoaşteţi acest lucru, recunoaşteţi că aţi fost la volan? preia tirul întrebărilor un judecător tânăr, tuns scurt.

— Nu am negat niciodată că am condus maşina. Nici că am lovit-o pe femeie. Spun doar, şi vreau să dovedesc că, deşi am fost la volan, nu eu sunt ucigaşul cu adevărat.

— Din dosar rezultă nu doar că aţi condus maşina cu pricina, ci şi că în mod intenţionat aţi lovit victima, cu intenţia de a o ucide. Sau contestaţi şi intenţia? continuă judecătorul Stima, mişcând hârtii de colo-colo, răsfoind dosarul, scoţându-şi ochelarii, ştergându-i cu o batistă tot mai mototolită, punându-şi-i pe nas şi scoţându-i din nou, după câteva secunde, privind miop peste capetele celor din sală.

— Domnule preşedinte, pot spune cu toată responsabilitatea şi vă rog să mă credeţi, deoarece am o experienţă de peste 30 de ani în domeniu, că a existat intenţie. Ştiu bine ce spun: a existat intenţie, a existat discernământ. În cariera mea de psihiatru am făcut sute de expertize la mulţi infractori. Am ajuns să ştiu bine când există intenţie, când există sau nu discernământ. În cazul acesta, a existat şi intenţie, şi discernământ, dar nu au fost ale mele.

— Ne este teamă că nu înţelegem, intervine un judecător mai tânăr, aşezat în dreapta lui Stima. Tot trăsese de roba neagră, de parcă l-ar fi mâncat pielea pe dinăuntru.

— E simplu, domnule judecător şi onorată instanţă. Acţiunile mele au fost dirijate de altcineva. Ce motiv aş fi avut să o ucid pe Barbara Moreş? Abia dacă o cunoşteam…

— Ca să vă dovediţi teoriile, revine precipitat judecătorul tânăr.

— Numai puţin, intervine preşedintele Andrei Stima. Numai puţin. Sunt dator să vă spun că mă recuz din acest complet. Poate trebuia să o fi făcut mai devreme. Îl cunosc bine pe inculpat. Tehnica sa, ACI, cu metoda sa de acţiune comportamentală indusă, m-a ajutat foarte mult într-un moment important din viaţa mea. Îmi pare rău că nu pot să-i întorc serviciul. Legea este lege şi-mi cere să mă retrag. Sper ca judecătorul ce va veni în locul meu să contribuie la luarea unei decizii corecte, iar justiţia să triumfe. Declar şedinţa închisă până va fi numit un alt judecător.

Miercuri, 14 mai 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Holul cu arcadă din faţa sălilor de judecată
Un grup de avocaţi în robe negre cu lavaliere albe discută. Au în mână câte un pahar de plastic cu cafea de la automatul instalat chiar în faţa librăriei ce vinde cărţi de specialitate.

— Am auzit că judecătorul Stima, şeful de la penală, s-a recuzat ieri într-un proces. Cel cu profesorul Straton, face o avocată roşcată, cam durdulie.

— A declarat că i-a fost client. Pardon, pacient, a intervenit un domn mai în vârstă, cărunt, supărat parcă pe faptul că trebuia să fie acolo.

— Cu naşul la psihiatru, parcă ar fi o comedie uşurică, se bagă un avocat tânăr, cu roba călcată la dungă, privind pieziş prin ochelari cu ramă subţire.

— Nu-i de glumă. Se spune că a avut probleme după ce i-a murit soţia, că a ţinut mult la ea, revine roşcata, după ce a sorbit ultima gură de cafea şi a aruncat paharul în coşul plin încă de cu o zi înainte, căci oamenii de la curăţenie nu-şi făcuseră încă apariţia.

— În cazul acesta e de înţeles, remarcă o avocată slăbănoagă, tunsă scurt, cu fire deja albe. Dacă a ţinut atât de mult la doamna…

— Ei, a ţinut pe naiba! revine domnul cărunt şi acru. Sau poate că a ţinut. Eu îl cunosc destul de bine, că am fost colegi la facultate. O înşela pe unde putea. Cred că asta a şi îmbolnăvit-o. Poate că, după aceea, i-a părut rău.

— Poate că toţi o luăm pe alături uneori. Şi, şi, face ochelaristul.

— Mi-e teamă că nu înţeleg. Tradu-mi şi mie, sare durdulia.

— Ei, ei, oftează sfătos, privind pe pereţi cel mai în vârstă. Şi primul înseamnă că mai mergem şi noi la femei, cu excepţia celor ce merg la bărbaţi. Iar şi al doilea spune că un pic săriţi de pe fix suntem cu toţii. Unii un pic mai mult…

— Dar profesorul Straton a pus la punct o metodă foarte interesantă, intervine din nou slăbănoaga. Sigur, s-a mai inspirat de pe la americani, de pe la francezi, însă funcţionează, dă rezultate bune. Şi nu e vorba de oameni neapărat cu probleme psihice, ci de cei aflaţi în suferinţă. Cu angoase, depresii…

— Corăbii înecate, mai ales în băutură, face sarcastic individul mai în vârstă. Există o explicaţie pentru toate. Şi, mai ales, o scuză.

— Eşti pornit, colega, eşti pornit. Dar mai ştim şi noi câte una, câte alta, se bagă o doamnă mai trecută, plinuţă, cu un păr lung vopsit în negru aproape ostentativ şi care până atunci răsfoise un volum de drept penal pentru examenul de licenţă. Dumneata, colega, eşti uşă de biserică…

— Nu, nu, face omul vizat tresărind. Dar eu când nu am mai putut, când nu m-am mai înţeles cu nevasta am băgat divorţ, nu am băgat-o în mormânt. Copiii erau deja mari…

— Mă rog, eu zic să ne ţinem în limita unei bârfe benigne şi să nu trecem la intimităţi. Chiar dacă ne săpăm între noi, cum se spune în afară, măcar la instanţa supremă să bârfim fără patimă, prinde tânărul avocat cu ochelari momentul pentru a readuce discuţia pe făgaşul normal. Să ne batem doar în sala de judecată.

— Da, nu avem de ce să ne certăm, reia roşcata după un moment de pauză generală. Limita asta dintre normalitate şi deviaţie, dintre sănătate şi boală este uşor de trecut. Foarte greu e de delimitat, cred eu, şi ce înseamnă psihiatrie, adică a lucra cu cei duşi clar de acasă, cu glumeţii, şi ce înseamnă să tratezi, să consiliezi, de fapt, momentele de neputinţă, de încărcătură emoţinală prin care trecem cu toţii. Şi din care ne revenim mai uşor, mai greu sau nu ne mai revenim. Dar, cei mai mulţi, îşi regăsesc busola.

— Aş vrea să am optimismul şi încrederea ta, colega, revine bruneta cu părul vopsit. Eşti stenică şi asta îmi place la tine. Faţă de Costică al nostru îmbătrânit în rele, continuă şi priveşte amuzată către domnul cărunt.

— Firuţa, Firuţa, de ce mă toci, dragă? Spune-ne mai bine cine intră în locul lui Stima în complet, bate în retragere avocatul cărunt.

— Păi am înţeles că bătrânul Pralea.

— Eu am auzit de Mertic, adus de curând de la secţia de contencios. Dar nu va fi el preşedinte, ci e vizat Lupaşcu, spune şi durdulia roşcată. Se agită şi trupu-i plin îi joacă incitant pe sub robă.

— Mertic nu e ăla ce a dat hotărârea aia prin care desfiinţa hotărârea de guvern ce dădea bani pentru abatoarele de păsări şi porci? se interesează Costică.

— El e, îi răspunde Firuţa. I-a lăsat pe oamenii premierului fără stipendii. Doar cu pulpele şi ciolanul…

— Ciolanul e de bază, intervine ochelaristul. Tăcuse şi privise freamătul roşcatei pe sub roba neagră. Se gândise cum ar fi să o dezbrace odată. Zâmbeşte.

— Să intrăm, face avocata slăbănoagă. Începe.

Joi, 12 iunie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia penală
Complet de nouă judecători. Examinează în recurs dosarul privindu-l pe Christian Straton, profesor universitar doctor, medic primar psihiatru. Acuzat de omor deosebit de grav. Victima este Barbara Moreş. Reprezentantul Ministerului Public, procuror Mircea Ghibuţiu. Preşedintele completului de judecată este profesor universitar doctor Valentin Pompieru. Dezbatere în sala de judecată.

— Numele meu este Valentin Pompieru şi am fost desemnat preşedintele acestui complet de judecată după recuzarea profesorului Andrei Stima, face omul în robă aşezat chiar în mijloc, pe locul cinci de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. O să continuăm cu interogarea inculpatului Christian Straton, profesor doctor, medic primar psihiatru, acuzat de omor deosebit de grav. Domnule doctor, vă rog să-mi precizaţi un lucru: dumneavoastră sunteţi convins că o persoană poate prelua controlul asupra minţii şi asupra voinţei altei persoane?

— Da, domnule preşedinte. Dintotdeauna a existat o astfel de posibilitate. În istorie au fost cazuri mai mult sau mai puţin clare.

— Înţeleg. Din câte reuşesc să-mi dau seama, credeţi că e mai mult decât o teorie, că nu este doar o ipoteză a dumneavoastră.

— Sigur este mai mult. Este un complex de tehnici pus de mine la punct. Am suficiente rezultate controlabile practic şi statistic. E vorba de ştiinţă, domnule preşedinte.

— Înţeleg. Din păcate, eu încă nu m-am pus la punct cu metoda dumneavoastră, dar studiez în continuare. Dar vreau să mă lămuriţi şi dumneavoastră.

— Cu plăcere, domnule preşedinte şi onorată instanţă. Metoda ACI a dat rezultate, cum vă spuneam. Este relativ simplă şi eficientă. De aceea, poate fi învăţată şi aplicată uşor de cei ce doresc.

— Deci nu este vorba de ceva paranormal, de vreo influenţă mistică ori de mâna Satanei? face Pompieru serios. Ceilalţi îl privesc intrigaţi.

— Nu, Doamne fereşte, face inculpatul din boxă. Se dezmorţesc şi gardienii de la penitenciar aflaţi de pază. Privesc întrebători către completul de judecată.

— Vreţi să spuneţi că urmărind regulile şi cu ceva antrenament orice persoană, dar orice persoană inteligentă, fără pregătire de specialitate poate aplica tehnica şi prelua controlul asupra minţilor celorlalţi? nu se lasă preşedintele.

— Da, cred că da. Cazul de faţă arată că aşa este. Eu am inventat o tehnică şi am perfecţionat-o în timp pentru a ajuta oamenii cu depresii, anxietăţi, fobii. I-am ajutat să se regăsească pe ei înşişi doar oferindu-le suport, oferindu-le variante, deschizându-le posibilităţi. Întotdeauna ei au fost cei ce au luat decizii. Credinţa mea este că aceşti oameni s-au regăsit. Că s-au întors la partea bună, la partea uitată ori neglijată din ei. Acum îmi este teamă, onorată instanţă. Îmi este teamă că cercetările mele pot ajunge să fie folosite în scopuri distructive…

— Nu v-aţi gândit la acest lucru atunci când le-aţi dat publicităţii? Când le-aţi aplicat pe indivizi de teapa lui Teodorescu Oreste Emilian? s-a făcut auzită vocea judecătorului Roşu.

— Am crezut, şi cred şi acum, că am făcut bine multor oameni. Cu ACI ne putem vindeca de multe. Putem regăsi sensul vieţii. Sau îl putem găsi, dacă nu l-am avut niciodată…

— Sau al crimei, nu se lasă Roşu.

— Să nu exagerăm, colega. Nu avem dreptul să facem presupuneri neargumentate, intervine preşedintele sfătos.

— Domnule preşedinte, onorată instanţă. Aici sunt în joc onoarea, libertatea şi chiar viaţa mea. Vă rog să mă ascultaţi. Ştiţi că armele au fost create pentru a-l ajuta pe om să se apere ori să-şi procure mai uşor hrana. Adesea sunt folosite pentru a ucide semeni. Uneori legal, uneori ilegal. Însă ele au în principal rolul de unelte în mâna omului. Cu ACI e şi mai simplu tocmai pentru că e uşor de pus în funcţiune. Are suficiente laturi despre care nu ştim, nu ştiu nici eu, cum funcţionează. Dar funcţionează şi funcţionează în creierul nostru, la nivel psihic. Deci nimeni nu o poate interzice vreodată. Ar însemna să încercăm să interzicem gândirea, activitatea creierului, ceea ce este imposibil. Iar orice cenzură ar fi nu doar inutilă, ci şi o încercare ridicolă.

— Vă daţi seama ce spuneţi, domnule Christian Straton? Practic, oricine se pune la punct cu metoda dumneavoastră de, dee… cum îi zice? Aşa, acţiune comportamentală indusă, poate să preia controlul asupra celorlalţi, să le modifice credinţele şi principiile. Mai mult, le poate determina acţiunile, suprimând liberul arbitru, suprimind propria voinţă. Ba chiar, poate determina pe altul să facă ceva, ca o marionetă. Şi, repet, tehnica este accesibilă oricui… se lansează Valentin Pompieru într-o tiradă uimită. Aşa ajungem să ne întrebăm ce rost mai avem în viaţă, dacă unul ne conduce să facem ceva bun, altul ne determină să facem numai răutăţi, iar creierul nostru, conştiinţa noastră, sufletul nostru devin câmp de bătălie. Apoi şi noi, înarmaţi cu aceeaşi metodă, îi influenţăm pe alţii să facă una-alta. Chiar dacă le-am cere să facă numai lucruri bune, morale şi tot nu e corect.

— Domnule preşedinte, onorată instanţă, intervine acuzatul după un moment de pauză rece, aţi punctat exact câteva aspecte. Cu menţiunea că acest gen de influenţare este o realitate psihică a omului. Tehnici, mai mult sau mai puţin rudimentare, de genul acesta au fost folosite în istorie. Eu doar am sintetizat şi eficientizat metoda. Ea nu poate fi ascunsă celorlalţi. Nu din motive de etică, de punere la dispoziţia umanităţii, ci pentru că unul dintre principiile pe care se bazează este acesta: dacă un om a reuşit să facă un lucru şi alţi oameni vor reuşi să-l facă…

— Eu tot mai cred că încercaţi să vă justificaţi cu această poveste, intervine judecătorul Roşu. Ar fi bine să prezentaţi probe. Măsurabile ştiinţific, nu mărturii de la diferite persoane, căci, se ştie, oamenii sunt influenţabili şi văd şi ce nu există.

— Bună sugestie, colega, intervine preşedintele. Data viitoare, îl audiem pe condamnat. Cum se numeşte? face către grefieră.

— Christian Straton, domnule preşedinte, face femeia buimăcită.

— Nu, cel din puşcărie, despre care inculpatul Straton spune că l-a influenţat…

— Imediat, imediat…Teodorescu Oreste Emilian, domnule preşedinte.

— Teodorescu. Bine. Să fie adus la următorul termen. Declar şedinţa închisă.

Vineri, 13 iunie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Barul de la demisolul instituţiei.
Câteva persoane sunt grupate la masa mare de la fereastră. Unele persoane poartă robe. Pe masă sunt ceşti cu cafea, pahare cu suc sau cu apă plată cu lămâie. Un coş cu hârtii răsturnat într-un colţ.

— Vă daţi seama ce a spus Straton ăla? Că o persoană, chiar şi un puşcăriaş mai destupat, poate să preia controlul asupra minţii tale, face avocata roşcată şi durdulie. De aia e plină lumea de descreieraţi.

— Lasă, Matildă, că şi tu ai darul să îi atragi pe toţi, face uscăţivul Costică şi trage cu ochiul la ceilalţi. Adevărul e că şi eu, câteodată, aş cam prelua controlul asupra ta.

— Hai, colega, vorbeşti să nu taci. Matilda chiar a pus o problemă serioasă, iar ţie ţi-e gândul numai la prostii, intervine avocata căruntă. Şi pe mine mă pune pe gânduri ce a spus doctorul.

— Ei, caută şi el să se apere cumva, ia cuvântul avocatul tânăr şi cu ochelari. Se zice că şi psihiatrii o iau razna dacă stau prea mult cu glumeţii lor.

— Cu glumeţii noştri, tinere coleg, că niciodată nu ştim dacă nu facem parte dintre ei, revine grizonatul. Şi eu parcă aş crede că e vorba de o teorie pentru export, ca să-i înmoaie pe cei din instanţă. Apropo, aţi observat că nu este nicio femeie printre judecători? Şi procurorul e bărbat, şi apărătorul. Parcă ar fi o conspiraţie aici…

— Mă tot gândesc, se bagă avocatul tânăr şi cu ochelari, dacă profesorul Christian Straton nu şi-a folosit puterile, metoda asta, şi în familie. Căci, din câte am auzit, soţia lui a căzut pe geamul vilei, de la etajul întâi. Poate n-a fost împinsă, poate a fost determinată.

— Să nu vorbeşti cu păcat, colega Fabio. Sigur a fost un accident, intervine doamna corpolentă şi cu părul negru. Se ştie că el nici nu era acasă atunci când s-a întâmplat necazul.

— Păi nu era! De aceea are dreptate Fabio, se bagă cel numit Costică. Că a influenţat-o de la distanţă… El se găsea la spitalul de nebuni.

— O să fie interesant la termenul ăsta, că îl aduc pe Teodorescu, spune Matilda. Ce ştiţi despre el? E adevărat că l-a ucis pe unu’ cu cuzime, că i-a tăiat testiculele şi i le-a băgat în gură?

— Da, eu l-am apărat prima dată. Din oficiu, răspunde avocatul tânăr. Am văzut nişte poze… Mamă-mamă! Sânge peste tot. Îl hăcuise pe ăla ca pe un porc.

— De aceea i-au şi dat 25 de ani de puşcărie, intervine avocată căruntă, strângând paharele goale şi şerveţelele de pe masă şi aruncându-le la coş, după ce l-a ridicat.

— Şi pe ăsta s-a găsit Straton să-l aducă pe calea cea bună, meditează cu voce tare avocata vopsită-n negru. Pe altul nu şi-a găsit?

— Ei, ei, gargară, revine Costică. Se dă interesant, ca să scape mai uşor…

— Nu cred eu că se lasă judecătorii păcăliţi atât de uşor. Cum-necum, profesorul a dat cu maşina peste femeia aia şi a omorât-o, spune aproape şoptit Matilda. O să-l condamne măcar la anul ăsta cât a făcut închisoare, că altfel se trezesc că dă statul în judecată şi ia câteva milioane de euro ca daune morale şi materiale.

Miercuri, 17 septembrie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia penală
Complet de nouă judecători. Examinează în recurs dosarul privindu-l pe Christian Straton, profesor universitar doctor, medic primar psihiatru. Acuzat de omor deosebit de grav. Victima este Barbara Moreş. Reprezentantul Ministerului Public, procuror Mircea Ghibuţiu. Preşedintele completului de judecată este profesor universitar doctor Valentin Pompieru. Este audiat martorul Teodorescu Oreste Emilian, în prezent condamnat pentru omor deosebit de grav.

— Deci, domnule Teodorescu, sunteţi condamnat şi aţi ispăşit deja trei ani şi jumătate. Cum e la închisoare? Bine? începe Valentin Pompieru uşor maliţios. Ştiţi de ce sunteţi chemat aici?

— Da, domnule preşedinte. Da’ să ştiţi că nu e aşa rău la închisoare. Masa-i masă, casa-i casă, vorba aceea, răspunde nu tocmai politicos deţinutul. Mai vine câte un domn profesor, o mai punem şi noi de un pocher din acesta mental.

— Dumneavoastră credeţi că e distracţie, sare tânărul Roşu şi congestionarea face să-i sară ochelarii de pe nas. Vă bateţi joc de noi? Unde credeţi că vă aflaţi?

— În instanţă, domnule judecător, răspunde Teodorescu grav, privind la zâmbetul abia mascat al preşedintelui. Dar am fost invitat să răspund. Era un răspuns retoric la o întrebare retorică. Cum credeţi că se poate simţi un om la puşcărie?

— Vă rog să nu fiţi obraznic, nu se lasă Roşu. Din vina dumitale ai ajuns acolo…

— Să revenim la cazul de faţă, reia metodic Valentin Pompieru. În principiu, ai dreptate stimate coleg. Însă fiecare plăteşte pentru ce a făcut. Aşa că o să te întreb, stimate martor, cum te-ai întâlnit cu inculpatul Christian Straton?

— E simplu, domnule preşedinte. Domnul profesor conduce, sau conducea, având în vedere că este arestat, un program de reabilitare moralo-mentală pentru condamnaţi, răspunde Teodorescu tacticos. La început, a primit aprobare să lucreze cu deţinuţi cu condamnări mari, ca să experimenteze. Mie mi-a convenit, din mai multe motive. Unul ar fi că participarea la program îţi aducea puncte în plus la capitolul bună purtare. Apoi aveam şansa să învăţ ceva nou şi să nu mă plictisesc în penitenciar. Şi mai era faptul că mă pricepeam într-un fel, căci am făcut studii de psihologie.

— Adică? face unul dintre judecătorii mai în vârstă, circumspect. Unde ai făcut dumneata studii de psihologie? Cunoşteai metoda profesorului Straton dinainte?

— Am făcut facultatea de asistenţă socială, răspunde sigur deţinutul. Acolo am studiat multă sociologie şi ceva psihologie. Mai ales pentru persoanele cu dizabilităţi. Nu, nu cunoşteam metoda profesorului Straton decât puţin. Chiar am făcut un curs facultativ cu un lector care a fost asistentul domniei sale. Pe mine m-au preocupat întotdeauna cercetările acestea de psihanaliză, căci era interzisă la noi pe vremea comunismului. Dar şi de programare neuro-lingvistică, de psiho-lingvistică, precum şi cercetările privind terapiile cognitiv-comportamentale. Din aceste motive m-am bucurat atunci când profesorul a cerut să lucreze cu mine. Au mai fost două sau trei propuneri, însă condamnaţii aceia nu au rezistat atât de mult ca şi mine. Domnul profesor Straton avea însă să sistematizeze lucrurile foarte interesant şi într-un mod accesibil.

— Dumneata chiar susţii afirmaţiile inculpatului? intervine judecătorul cărunt. Păi, el spune că dumneata ai pus stăpânire pe voinţa lui, căci aceasta ne interesează din punct de vedere juridic, voinţa exteriorizată. Deci, ai preluat metoda profesorului şi ai folosit-o în sens rău? Adică ai vrut să arăţi că nu putem face nicio diferenţă între bine şi rău? Că degeaba suntem aici, noi, magistraţii, căci suntem la fel ca şi tine, criminalul condamnat?

— Dumneavoastră m-aţi adus aici… Iar eu nu am vrut să demonstrez nimic, face martorul îmbrăcat într-o zeghe nouă, primită tocmai pentru a se putea prezenta decent în faţa instanţei supreme. Făcuse o pauză, surprins de atacul judecătorului mai în vârstă. Eu vă relatez fapte. Lucrurile aşa s-au întâmplat.

— Mai concret. Ai devenit specialist în ACI, în acţiunea comportamentală indusă, reia frâiele preşedintele Pompieru. În loc să fie aplicată asupra ta, pentru a-ţi schimba comportamentul, tu ai preluat-o ca pe o armă şi ai utilizat-o pe profesorul Straton. Cum?

— E simplu. Chiar e simplu, face condamnatul şi se foieşte în boxă. E vorba de exerciţiul cu „tehnica foşnetului”. Atât l-am făcut până am ajuns să-l stăpânesc la perfecţie. Sigur îl ştiţi. Dacă nu, îl puteţi afla din cartea profesorului. În câteva cuvinte, e vorba de capacitatea de a te dedubla, de a-ţi desprinde conştiinţa de trup şi de a o lăsa să se plimbe liberă prin cameră. Trupul nu este unul leşinat, nu, nu, ci viu. Acţionează. Te poţi vedea pe tine citind o carte ori spălând vasele. Sau certându-te cu nevasta. Ori făcând sex cu alta. Ideea e că te priveşti şi-ţi corectezi apucăturile. Nu neapărat greşite, ci pe cele ce le doreşti altfel. Conştiinţa ta, foarte mobilă şi ageră, te priveşte, te priveşti, ca la televizor, ca printr-un perete de sticlă. Apoi te proiectezi la o dată în viitor şi te vezi aşa cum vrei să fii. Mai bun, mai calm, mai frumos sau mai deştept. Mai mult sau mai puţin moral… După ce te-ai fixat pe tine temeinic te întorci în trecut, mai departe chiar decât momentul analizei, momentul ăla când citeşti, te cerţi cu nevasta sau cureţi morcovi. Mult mai înainte. Şi de aici te priveşti pe tine, cel nou, cel bun, frumos şi deştept. Şi, la data de, chiar aşa vei fi…

— Bun, dar cum devine impunerea de voinţă asupra altuia, căci până aici vorbeai de una şi aceeaşi persoană dedublată, intervine judecătorul Roşu extrem de curios. Ce aţi făcut să vă impuneţi voinţa dumneavoastră asupra altei persoane? Întreb deoarece profesorul Straton aşa susţine, că autorul moral, ba chiar faptic, al omorului sunteţi dumneavoastră. E cumva ca la determinarea sinuciderii ori ca la promisiunile cu căsătoria pentru a profita de o femeie…

— Da, există o asemănare, face condamnatul şi se scarpină gânditor prin părul scurt şi des. Dar numai acestea sunt incriminate penal. Niciunde nu scrie că dacă poţi lua controlul asupra voinţei celuilalt poţi fi pedepsit. Mai ales când este vorba de un ditamai profesor universitar, recunoscut pentru supleţea metodelor sale, aplicate de zeci de ani pe mii de pacienţi. Din câte ştiu eu din drept, contează faptele. Şi cred că domnul Straton este în măsură, cu moralitatea ce-l caracterizează, să-şi asume propriile acţiuni.

Luni, 6 octombrie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Holul cu arcadă din faţa sălilor de judecată, în faţa micii librării cu cărţi de drept. Un grup de avocaţi în robe negre şi cu lavaliere albe, încreţite, se face şi se desface trecând şi zguduind un automat de cafea. Maşina nu mai dă expresso, ci doar un lichid ruginiu scurs după apăsarea butonului de capucino.

— Băi, frate, hai că ne învăţă materie criminalul ăla, face Matilda furioasă mai ales că nu putea ajunge la expresso. Al dracului, cică exteriorizarea de voinţă ca să-l faci pe unul să dea cu maşina peste o cucoană pe trecerea de pietoni nu e faptă penală. Cică doar înlesnirea sinuciderii şi coruperea de minore…

— Tare a fost şi chestia aia cu privitul de după un perete din sticlă, se bagă şi căruntul Costică. Dar cum dracu’ de vede propria-ţi conştiinţă zburdalnică de după gratii nu ne-a mai dăscălit maestrul. Cum se învârte înainte şi înapoi, când jos, când deasupra, când în trecut, când în viitor. Dar revine mereu, iar tipul e tot după gratii…

— Te-ai cam aprins, Costică, intervine avocata grăsuţă cu părul lung, vopsit recent într-un negru ce bate spre violet. Şi conştiinţa ta se cam plimbă liberă, deşi nu se poate spune că e tocmai curată, nu?

— A dracului eşti, Firuţă. Ţi-ai făcut freza ca la semafor şi te ţii cu gura de mine, răspunde grizonatul. De ce nu-mi faci tu o vizită într-o seară, să aprofundăm problema, căci cine se iubeşte se tachinează…

— Eu zic să nu vă dedaţi la certuri şi intimităţi aici, intervine avocata căruntă, tunsă scurt. Eu cred că Teodorescu ăla nu făcea decât să se dea mare. Auzi tu, conştiinţa se plimbă, iar el a devenit mai deştept decât Straton. Ce să spun şi de judecătorii ăia, că se uită în gura lui, un criminal nespălat, condamnat la 25 de ani de puşcărie.

— E odios, dar pe undeva are dreptate, se bagă-n discuţie tânărul avocat Fabio. Pe mine mă preocupă teoriile acestea cu terapiile cognitive. Am făcut şi un curs Silva. Ba şi unul de percepţie extrasenzorială. Ceva există. Nu aţi văzut cum l-a făcut pe judecătorul Roşu să fugă, în plină şedinţă, la budă, apucat brusc de pântecăraie?

— Ei, poate a fost o indispoziţie, ia cuvântul un avocat între două vârste, cam rotunjor şi cu părul tuns perie. Dar să te substitui voinţei cuiva… Eu ştiu…? E greu de acceptat. Până la urmă pare că totul se reduce la o înfruntare, la o luptă în care câştigă cel care este cel mai tare psihic. E un fel de skandenberg mental.

— Hai, mă, o luăm razna, revine Matilda hotărâtă. De unde până unde război mental? Doctorul ăsta Straton bate câmpii. Vrea să scape de pedeapsă şi se dă mare cu teoria lui.

— Dar Teodorescu? face Fabio. Şi el inventează?

— Păi nu e clar? face durdulia roşcată. Are parte de acţiune, că se plictisea la pârnaie. Şi apoi poate să declare ce vrea, că nu i se mai poate face nimic. Înţeleg, dacă era vreun mafiot din ăla, să-şi conducă afacerile din puşcărie. Da’ nu e decât un amărât ce se dă mare în instanţa supremă.

— În nebunia asta poate îl ajută şi pe profesorul Straton, face avocata tunsă scurt. Poate îi înduioşează pe judecători. Că aţi văzut că şi Stima a fost pacientul lui. O să vedem ce sentinţă or să dea…

Marţi, 4 noiembrie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia penală
Complet de nouă judecători. Examinează în recurs dosarul privindu-l pe Christian Straton, profesor universitar doctor, medic primar psihiatru. Acuzat de omor deosebit de grav. Victima este Barbara Moreş. Reprezentantul Ministerului Public, procuror Mircea Ghibuţiu. Preşedintele completului de judecată este profesor universitar doctor Valentin Pompieru. Dezbaterile se poartă în sala de consiliu.

— Stimaţi colegi, începe Valentin Pompieru, aş dori să vă aud părerea vizavi de acest caz. Cred că nu trebuie să vă reamintesc că decizia pe care o vom lua astăzi este una definitivă. Nu va mai putea fi răsturnată decât prin promovarea unei căi extraordinare de atac. Sunt sigur că veţi cântări bine faptele.

— Domnule preşedinte, mă iertaţi, da’ eu cred că se face prea mult caz când, de fapt, situaţia este clară, a intervenit primul judecătorul Maximilian Roşu. Inculpatul a fost la volan, a căutat victima, deci a fost cu intenţie. Propun să acceptăm soluţia înaintată de reprezentantul Parchetului şi să dăm o sentinţă cu omor cu premeditare. Sigur, se poate spune că inculpatul are o conduită bună până la această infracţiune, că este o personalitate notorie, cu un bun renume în societate şi în lumea ştiinţifică. Dar acestea sunt circumstanţe atenuante, sunt aspecte ce ne pot face să nu dăm o hotărâre unde să prevedem detenţia pe viaţă, însă ne putem încadra între 15 şi 25 de ani.

— Ăă, ştiţi cu toţii că eu sunt un admirator al colegilor tineri cu realizări, mai ales într-un domeniu delicat ca al nostru, cel al aplicării justiţiei, ia cuvântul bătrânul judecător Simion Pralea. În ceea ce mă priveşte, aş recomanda temperanţă. Ştiu, veţi spune, altădată şi eu am dat sau am susţinut condamnări drastice. Îmi făcusem un renume că aplic legea în litera ei. În litera ei de sânge chiar. Da’ ceva mezelicuri nu mai avem pe aici? Neşte pateuri cu brânză, ceva citronăzi, că o să avem de deliberat…

— Am trimis, colega, să se cumpere. Mai aveaţi ceva de adăugat? intervine preşedintele.

— Da, da, mulţam, reia Pralea. Eu zic că ucidere din culpă e destul. Şi să fie condamnat la câtă puşcărie a făcut până acum.

— Păi cum argumentaţi? face Roşu strident.

— Simplu, tinere coleg. În primul rând, nu te impacienta. Sigur, profesorul Straton a recunoscut crima, a recunoscut că a fost la volan, a recunoscut că a călcat-o intenţionat pe nefericita aceea. Ghidat de altul, mental. Da, el este autorul. Nu am să merg pe teoria că, într-adevăr, celălalt l-a stăpânit deavoleşte şi nu ştia ce face, deci puşcăriaşul ăla tratat de profesor e vinovat. Nu te mai foi, stimate tinere coleg! Merg pe o observaţie simplă de procedură penală. Imperativă. Simpla mărturie, autoincriminarea nu reprezintă o probă dacă nu e susţinută de alte probe. Din punct de vedere juridic, mărturia aceasta nu poate fi luată în considerare, chiar dacă expertiza psihiatrică făcută în cauză arată că profesorul Straton nu a avut decât unele, mici şi fluctuante, deviaţii de personalitate, discutabile şi acestea. Deci nu a fost declarat alienat.

— Mă rog, e clar că a fost categorisit în limitele normalităţii, intervine judecătorul Albeanu. Adică nu are nicio scuză. Mai vreau să remarc că expertiza a fost făcută chiar de colegii lui Straton. Şi, oricât nu l-ar fi avut ei la inimă, totuşi, nu l-au declarat dezaxat, ca să-l scape. Vă rog să continuaţi, stimate coleg Pralea.

— Exact, nu are nicio scuză. El e autorul şi nici nu poate scăpa de răspundere. Însă noi nu judecăm râcile din domeniul medical şi mâncătoria dintre legişti. Nu putem noi să stăvilim bârfa colegială de la noi, din justiţie…

— Să revenim la caz, i-o taie Pompieru. Mai aveţi ceva de adăugat?

— La caz, la caz… Aproape am pierdut şirul. A, da. Trei: Ministerul Public nu a putut dovedi premeditarea. Se bazează doar pe mărturia inculpatului, cum că a urmărit-o pe femeie prin oraş. Insuficient, domnilor! Consider că a fost o întâmplare, un accident nefericit…

— Cum aşa? Straton susţine că a făcut-o intenţionat, sare Roşu din nou.

— Repet, susţine doar el, dar procurorii şi poliţiştii nu au probat acest aspect. Apoi chiar nu ştiu ce vrea Straton cu această mărturie, care îl cam acuză. Dacă e în toate minţile poate că vrea să demonstreze ceva cu teoria aia a lui, ACI sau cum îi zice…

— Eu sunt în mare măsură de acord cu colegul Pralea, intervine judecătorul Albeanu, un domn înalt, uscăţiv, cu ochelari cu ramă argintie. Mai mult, apreciez că nici nu există culpă aici. Probele din expertiza psihiatrică sunt suficiente pentru a-l dezvinovăţi. Nu pot merge până la capăt pe susţinerea profesorului Straton, cum că actul de voinţă i-a fost dictat de altcineva, însă un pasaj din lucrarea legiştilor psihiatri menţionează clar că acest lucru este posibil. Coroborat cu ceea ce susţinea judecătorul Pralea, referitor la faptul că mărturia proprie singură nu incriminează, consider că putem da o sentinţă de achitare.

— Cum se poate aşa ceva? sare Roşu şi se ridică în picioare.

— Stimate coleg, stimate coleg, te rog să iei loc şi să te comporţi cu decenţă! Judecătorul se pronunţă în lumina legilor şi a propriei conştiinţe sau ai uitat una din primele lecţii din primul an de facultate? intervine Pompieru.

— Scuze, scuze, face tânărul roşind şi se aşeză.

Marţi, 11 noiembrie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Holul mic din aripa în care îşi au biroul judecătorii. La uşă se află un mic pupitru, o masă ca de şcoală. La perete, o banchetă acoperită cu piele sintetică. Acolo stă un jandarm. Poartă uniformă nouă, călcată la dungă. Intimidat probabil de grupul de avocaţi ce-şi fac de lucru prin preajmă aşteptând sentinţa.

— Şi zici că te-au dat afară, colega, face căruntul Costică, scormonindu-l cu privirea pe un domn înalt, cu roba descheiată la gât şi cu lavaliera creaţă într-o parte. Au mult de deliberat, că doar sunt nouă…

— Ce să-i faci, e dreptul lor să rămână singuri la luarea deciziei. Şi aşa au amânat-o atât, răspunde celălalt impenetrabil. Nu era văzut prea des la instanţa supremă, fiind adus de la Timişoara pentru acest caz. Sper însă să nu ne ţină prea mult. Aş vrea să prind avionul de ora 17.

— Vă grăbiţi acasă. Nu prea vă place aerul de la Înalta Curte, face roşcata Matilda. Acasă toţi suntem regi, nu-i aşa Fabio?

— Mereu ai dreptate, Matilda, că tot mi-ai dat voie să-ţi spun pe nume, răspunde tânărul mieros. Cred că tu te simţi ca acasă aici, la instanţa supremă. Nu-ţi scapă niciun secret, nicio informaţie.

— Nu fi linguşitor, tinere, intervine Firuţa, avocata grăsuţă şi cu părul vopsit negru. Nu poartă robă, ci o rochie crem cu trandafiri mărunţi, brodaţi cu vişiniu. Se vede că-ţi place Maldi, dar acum vorbeam de colegul din provincie. Pardon, de la Timişoara, că eu am respect pentru oraşu’ ăsta. Deci, colega, nu prea eşti convins că scapă…

— Nu ştiu şi nici nu vreau să mă pronunţ, răspunde acesta şi o priveşte în ochi, cu fermitate. Am văzut însă că există o anumită bunăvoinţă din partea judecătorilor. Nu prea cred că e vorba de premeditare în acest caz.

— Da, da, aşa o fi, nu se lasă Costică. Poate că a fost un moment de rătăcire. Dar cu onorariul tot rămâne încurcată treaba, fie că îl condamnă, fie că-l eliberează. Nu-i aşa, domnule coleg?

— Uneori, nu ne scoatem nici banii de drum, dar alţii plătesc bine, mai ales de când lucrăm cu comision de succes, răspunde prompt şi direct avocatul din Timişoara. Oricât de penalist ai fi, fără câteva chestii de comercial nu putem să ne facem treaba, nu? Oricum, cazul acesta, nu ştiu dacă l-aţi urmărit în detaliu, e ciudat de tot.

— Dumneavoastră chiar credeţi că s-au întâmplat toate cele relatate de Straton şi de Teodorescu ăla? se bagă avocata căruntă şi slabă. Şi ea este în civil, cu pantaloni negri şi bluză albă, ca o doamnă bătrână de pension.

— Nu aveau de ce să spună aceeaşi versiune, răspunde apărătorul profesorului. Nu cred în amorul artei.

— Da, da’ Teodorescu nu avea ce pierde, intervine Fabio. Tot era la zdup. Măcar a făcut pe grozavul.

— Poate că au pus la punct cine ştie ce experiment, îşi dă Matilda ochii peste cap. Dar dacă transferul acela e posibil? Dacă, într-adevăr, practic cineva poate pune stăpânire pe creierul nostru, pe voinţa noastră şi să ne comande ce să facem?

— De groază, intervine doamna cu rochia brodată cu trandafiri. Parcă am fi într-un film ştiinţifico-fantastic…

Marţi, 11 noiembrie 2013
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia penală
Complet de nouă judecători. Pronunţare în dosarul privindu-l pe Christian Straton, profesor universitar doctor, medic primar psihiatru. Acuzat de omor deosebit de grav. Victima este Barbara Moreş. Reprezentantul Ministerului Public, procuror Mircea Ghibuţiu. Preşedintele completului de judecată este profesor universitar doctor Valentin Pompieru. Sala de judecată 104, pentru procese penale.

— Bună ziua. Este toată lumea prezentă? Inclusiv apărătorul acuzatului? Da, văd că este aici. Să-i dăm drumul. Curtea a decis schimbarea încadrării juridice în cazul Christian Straton din omor deosebit de grav în ucidere din culpă. Îl condamnă pe inculpat la trei ani de închisoare, din care un an şi zece luni cu suspendare. Având în vedere că inculpatul a executat deja un an şi două luni din pedeapsă, adică restul rămas, instanţa dispune punerea lui în libertate. Motivarea sentinţei se va face în termen de zece zile. Sentinţa este definitivă. Mulţumesc. Bună ziua.

— Ruşine! se aude de undeva din spate. Toate privirile se întorc către uşă. Este jandarmul care, de obicei, face de pază la intrarea către birourile judecătorilor. Acum agită pumnul şi se apropie de masa completului de judecată.

— Cine eşti dumneata şi cum îţi permiţi să faci scandal aici, la instanţa supremă? îl chestionează preşedintele Valentin Pompieru.

— Să vă fie ruşine! Da, nu aveţi niciun motiv să fiţi mândri de senţinţa aceasta de fricoşi căcăcioşi!

— Domnule, ai grijă ce vorbeşti! sare un alt judecător. Nu te-a consultat nimeni. Care este treaba dumitale aici?

— Cum care? Dreptatea! Că din partea voastră…

— Te rog să te linişteşti, că dacă nu te amendez şi-ţi fac dosar penal, revine Pompieru. Ce-i aici, sat fără câini?

— Mai rău! Că aţi dat o sentinţă de ruşine, nu se lasă jandarmul. Că omul acesta nu este vinovat.

În boxă, Christian Straton zâmbeşte amuzat.

— Să vină cineva de la pază, să-l i-a pe turbulentul ăsta de aici! Se implică judecătorul Roşu.

— Eu sunt paza, domnule judecător, face omul în uniformă. Nu mai este altcineva.

— Domnilor, dumneavostră care îl păziţi pe deţinut, vă rog să-l opriţi pe acest delincvent, cere preşedintele. Sau nu e clar?

— Domnule preşedinte, face codindu-se unul dintre oamenii în uniformă, noi suntem gardieni la penitenciar. Noi nu avem atribuţiuni de ordine publică.

— Eliberaţi omul, oameni buni, nu aţi auzit că e liber? Ce staţi roată pe lângă el, mai ales că e nevinovat…

— Ei, nevinovat, mormăie procurorul.

— Da, nevinovat! Căci eu sunt victima!

Jandarmul începe să se dezbrace.

— Stai liniştit, face Pompieru. Nu ţi-e ruşine?

— Ce ruşine? Voi sunteţi neruşinaţii! Eu sunt Barbara Moreş! Şi nu sunt moartă!

Judecătorii se retrag buluc prin uşa din spatele lor. Se retrag şi cei din sală. Rămâne Christian Straton şi rămân gardienii fâstâciţi şi îngrijoraţi, dar care afişează figuri impasibile căznite. Straton râde. Prin deschizătura vestonului jandarmul lasă vederii un sân micuţ, plinuţ.