Mircea Opriţă
:: Despre distincţiile anticipaţiei româneşti
O precizare cu caracter metodic trebuie făcută pentru ca subiectul acestui fragment de studiu enciclopedic să poată fi mai bine înțeles. Prin forța lucrurilor, cercetarea operează cu informații detaliate, pentru că menirea enciclopediilor este să ofere date clare despre universul explorat. Nu acumularea de informație „nedigerată” e, totuși, ținta acestei lucrări. Prin urmare, oricât de mare ar fi fost presiunea faptelor narate aici, am optat pentru interpretarea din interior a materiei, pentru disciplinarea și înserierea informației utile într-un tablou care să fie și exact, și coerent, capabil să expună sintetic subiectul, dar să-l și analizeze „din mers”, cu un înțelegător ochi critic. Lucrul este valabil nu doar pentru articolele despre autori și probleme, ci chiar și în acelea cu un aspect mai pronunțat tehnic, precum cel dezvoltat în secvențele de mai jos.
PREMII INTERNAŢIONALE
Primele premii internaționale obținute de anticipatorii români se leagă de concursul organizat în 1962 din iniţiativa revistei sovietice Tehnika molodioji, căreia i s-au alăturat revistele de popularizare a ştiinţei din mai multe ţări socialiste. Revista Știință și tehnică a participat și ea la această formulă „ambiguă” de competiție, mai rar întâlnită în concursurile literare. Conform hotărârilor juriului, premiul I acordat în fiecare dintre țările participante a fost recunoscut ca premiu internațional, iar câștigătorii au participat la o croazieră pe Marea Neagră, la bordul unei nave sovietice. Cele două povestiri românești încununate cu această distincție sunt Cătălina de Gheorghe Săsărman și Lumini în adâncuri de Sorin Stănescu.
Alte premii internaționale s-au acordat zece ani mai târziu, cu prilejul înființării Convențiilor europene de science-fiction, Eurocon. Eurocon I (Trieste, 1972) s-a dovedit a fi, spre surpriza mărturisită ulterior a unor participanți, o inițiativă controlată de profesioniști mai degrabă decât de fani, iar premiile s-au acordat în consecință. Sergiu Fărcășan, Adrian Rogoz și Ion Hobana figurează printre premiații categoriilor roman, povestire și eseuri-biografii-monografii, iar Viața Românească, revistă ce publicase un număr dedicat literaturii şi artei fantastice (nr. 2/1970), apare și ea pe lista de premii. Fiind la început de drum, seria acestor manifestări internaționale trebuia să țină seama de o realitate care distingea, în epocă, SF-ul european de cel cultivat peste Ocean. Dacă în SUA convențiile specifice (Worldcon) aveau deja o apreciabilă tradiție și adunau în jurul lor o mulțime de fani, aceștia din urmă avându-și rolul lor major în votarea premiilor anuale (Premiul Hugo îndeosebi), genul trăia în Europa prin eforturile unor scriitori profesioniști. Organizarea nivelului amatorial, structurarea lui în cluburi, cenacluri cu activități proprii și participări la propriile reuniuni regionale și naționale erau, ca fenomen sociologic, abia o tendință, o realitate în perspectivă. În privința premiilor, deciziile par luate inițial de un juriu ad-hoc, însă profesionist (asemeni premiilor americane Nebula), atent la valoare, dar și la un delicat criteriu de „corectitudine politică”. Principiu important, în fond, pentru buna funcționare a unei incipiente structuri culturale cu caracter internațional: reprezentarea, pe lista distincțiilor acordate, nu doar a realizărilor genului din aria vest-europeană (mai vizibilă oricum prin libertățile de inițiativă economico-culturală și prin răspândirea privilegiată a limbilor în care se publică), ci și a celor din Est.
Interesul fanilor pentru Eurocon s-a amplificat pe traseul următoarelor convenții, iar juriile premiilor n-au putut să nu țină seama de această situație. Chiar dacă judecata profesionistă n-a dispărut din aprecierea autorilor, cărților și a celorlalte publicații SF luate în discuție, ea a trebuit să accepte și deciziile votului popular, exprimat de toți participanții la convenție. Lucrul acesta a avut rezultate explicabile, dar nu întru totul acceptabile. Astfel, de regulă, țara organizatoare a unei anume convenții europene își adjudecă, prin presiunea votului fanilor proprii (în chip natural mai numeroși decât cei veniți, cu eforturi fizice și financiare notabile, din alte zone ale continentului), o bună parte dintre premiile reuniunii respective, în detrimentul numelor, titlurilor, publicațiilor merituoase din celelate țări. Asta explică de ce, începând de la Eurocon XIII (Fayence, 1990), trecând prin convențiile de la Krakovia, Freudenstadt, Glasgow, Vilnius, Dortmund, Gdansk, Kiev și până la Fiugi (Italia, 2009), Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu, Dănuț Ungureanu, Sebastian A. Corn, George Ceaușu, Aurel Cărășel, Liviu Radu, Marian Coman, Dan Doboș, mulți dintre ei cu o operă demnă de premiile importante, au trebuit să se resemneze cu câte un premiu de încurajare, acordat de regulă celor aflați la debut. Defavorizați de actualul mecanism al acordării premiilor Eurocon (Michael Haulică îl descrie în Observator cultural din 2 aprilie 2009), toți aceștia n-au mai avut parte de recunoașterea acordată anterior unor colegi mai vârstnici, între care Vladimir Colin, cu premii pentru întreaga operă la Poznan, 1976, și la San Marino, 1989, sau Victor Kernbach, iarăși un onorabil premiu pentru întreaga operă la Montpellier, 1987.
Înainte de a ne lăsa influențați sentimental de o asemenea situație, să observăm că și România a avut șansa de a profita o singură dată de pe urma votului „democratic” și totodată partizan al fanilor. În mod paradoxal, nici măcar în convențiile europene organizate pe teritoriul său (la euROcon-ul din 1994, de la Timișoara, am obținut premii pentru editură, revistă SF și pentru cel mai bun organizator, niciunul însă pentru creația propriu-zisă), ci în Italia, la Eurocon V (Stresa 1980). A fost manifestarea externă cu cea mai mare prezență românească. Din păcate, doar pe hârtie, fiindcă niciunul dintre cei 300 de fani înscriși pentru convenția respectivă și care apar nominal în documentele comitetului de organizare n-a putut pleca la Stresa (din motive de constrângere politică într-un regim dictatorial). Însă voturile lor, trimise prin poștă, au fost acceptate. În consecință, lista Premiilor speciale „Europa” de la acest Eurocon îi conține pe Vladimir Colin (romanul Babel), Gheorghe Săsărman (categoria povestire), Ion Hobana (eseu), Sandu Florea (cu un album de bandă desenată) și fanzinul Omicron. Iată partea care ne interesează din lista Premiilor Eurocon:
I. Trieste, Italia, 1972
Sergiu Fărcășan, Vă caută un taur (roman)
Adrian Rogoz, Altarul zeilor stohastici (povestire)
Ion Hobana, Vârsta de aur a anticipației românești (antologie)
Nicolae Săftoiu (artist plastic)
Viața Românească (revistă profesională nespecializată)
Solaris (fanzin)
III. Poznan, Polonia, 1976
Vladimir Colin (pentru întreaga operă)
Mircea Opriță (premiul special al juriului)
V. Stresa, Italia, 1980
Vladimir Colin, Babel (roman)
Gheorghe Săsărman, Evadarea lui Algernon (povestire)
Ion Hobana, 20.000 pagine alla ricerca di Jules Verne (eseu)
Sandu Florea, În lumea lui Harap Alb (artist plastic)
Omicron (fanzin)
VIII. Brighton, Marea Britanie, 1984 (SeaCon)
Helion (fanzin)
X. Montpellier, Franța, 1987
Victor Kernbach (pentru întreaga operă)
Cristian Tudor Popescu, Planetarium (povestiri)
Fantastic Club (colecție editorială)
Almanahul Anticipația
Paradox (fanzin)
XII. San Marino, Italia, 1989
Vladimir Colin (pentru întreaga operă)
Traian Abruda (artist plastic)
Cornel Ioniceli (artist plastic)
Romanian Review (numărul dedicat SF-ului românesc)
Helion (fanzin)
XIII. Fayence, Franța, 1990
Romulus Bărbulescu, George Anania (cel mai bun autor)
Mihail Grămescu (premiu de încurajare)
XIV. Krakovia, Polonia, 1991 (CraCon)
Alexandru Ungureanu (premiu de încurajare tânăr scriitor)
Tudor Popa (premiu de încurajare tânăr plastician)
XV. Freudenstadt, Germania, 1992 (FreuCon)
Dănuț Ungureanu (premiu de încurajare)
XVI. Jersey, Marea Britanie, 1993 (HeliCon)
Anticipația (cea nai bună revistă specializată)
XVII. Timișoara, România, 1994 (euROcon)
Nemira (cea mai bună editură)
Jurnalul SF (cea mai bună revistă specializată)
Cornel Secu (cel mai bun organizator)
XVIII. Glasgow, Scoția, 1995
Sebastian A. Corn (premiu de încurajare)
XIX. Vilnius, Lituania, 1996 (Lituanicon)
George Ceaușu (premiu de încurajare)
XXI. Dortmund, Germania, 1999 (Trinity)
Aurel Cărășel (premiu de încurajare)
XXII. Gdansk, Polonia, 2000
Liviu Radu (premiu de încurajare)
XXVIII. Kiev, Ukraina, 2006
Marian Coman (premiu de încurajare)
XXXI. Fiugi, Italia, 2009
Dan Doboș (premiu de încurajare)
Cu timpul, în palmaresul autorilor români de SF s-au acumulat și alte premii notabile. Două premii ale World SF au fost obținute de Ion Hobana (Premiul Harrisson la conferința de la Brighton, Marea Britanie, 1984) și Doina Opriță (Premiul Karel, pentru excelență în traducere, la Worldcon 1985, Fanano, Italia). Lucian Merișca s-a apropiat de Premiul Hugo, din Statele Unite, figurând printre străinii nominalizați la ediția din 2008, dar având de suportat aceleași norme, și totodată vicii de premiere, pe care le-am descris în cazul premiilor Eurocon.
Pentru întreaga sa activitate dedicată anticipației, Ion Hobana a mai fost distins cu Marele Premiu al Ministerului Artei și Culturii din Polonia (1974) și cu Premiul „Aripile de Aur ale Fanteziei”, obținut tot în Polonia, la Poznan, în 1980. Mircea Opriță deține și el Premiul „Aripile de Aur ale Fanteziei”, decernat în același loc și la aceeași dată. Graficianul Sorin Anghel a fost încununat în 1980 cu „Grand Prix Spatial” pentru albumul BD Après l’Apocalypse – une nuit, un lâche… (1979), apărut în Belgia. Un alt premiu decernat pentru bandă desenată a fost obținut de revista Ah, BD! a lui Marian Mirescu în 1996, la Paris. Vladimir Colin a primit premiul Concursului european de literatură pentru copii „Provincia di Trento” (Padova, Italia, 1980), premiu obținut și de Georgina Viorica Rogoz doi ani mai târziu, cu volumul Să nu afle Aladin. Între distincțiile lui Mihail Grămescu găsim Premiul Soccon, al unei convenții de SF desfășurate la Moscova în 1989. Întrucât anticipația românească nu dă semne că și-ar fi epuizat resursele de creație, iar, pe de altă parte, libertatea de mișcare obținută de români după 1989 permite autorilor și fanilor noștri să participe la orice convenție de SF organizată pe plan internațional, există toate motivele să credem că această listă va continua.
PREMII NAŢIONALE
Încă și mai bogată este, bineînțeles, panoplia premiilor obținute de anticipatorii români în țară. Înainte de a deveni o veritabilă avalanșă (odată cu intrarea în scenă a cenaclurilor SF și a convențiilor anuale organizate de acestea), concursurile au fost rare și distanțate între ele de pauzele câte unui întreg deceniu. Primul concurs național de literatură SF (numită în epocă „științifico-fantastică”, după formula cultivată de sovietici) este o inițiativă din 1955 a revistei Ştiinţă şi tehnică și a condus nemijlocit la apariția Colecției „Povestiri științifico-fantastice” (CPSF). Dintr-un morman de încercări în cea mai mare parte ratate sub aspect literar, un juriu pus sub autoritatea lui Cezar Petrescu a acordat următoarele premii:
I: Mircea Naumescu, Marea experienţă
II, ex aequo: Adrian Rogoz, C. Ghenea, Inimă de ciută şi G. Ivanciu, Poveste fără aventuri
III: Liviu Macoveanu, Stăpânul insectelor; Dem. Urmă, Rapidul celor trei continente; Adrian Schela, Moartea satelitului Ferone
Menţiuni: C. Tărâţă, Visul lui Ion Iacob; Radu Vero, Barbarul; Ion Hobana, Glasul mării; A, Nicolescu, Furtuna; Mircea Brateş, Proxima Centauri
Puțini dintre autorii aceștia au reușit să se impună. Ca o ironie a soartei, unii dintre ei nici măcar nu și-au mai văzut publicate textele premiate ori menționate. Totuși, începutul era făcut, iar lansarea Colecției în toamna anului 1955 rămâne rezultatul esențial al acestei prime competiții a genului. Cel de-al doilea concurs național s-a organizat, tot de către redacția Ştiinţă şi tehnică, în anul 1962, ca răspuns la „provocarea” lansată de revista sovietică Tehnika molodioji de a realiza, în mod concertat cu publicațiile de popularizare a științei din câteva țări socialiste, amintita competiție „frățească”, având caracter internațional. Distincțiile la faza națională a concursului au fost:
I: Gheorghe Săsărman, Cătălina și Sorin Stănescu, Lumini în adâncuri
II: Ion Hobana, Cea mai bună dintre lumi și Radu Nor, Lumina vie
III: Ion Mânzatu, Zidul metacosmic și Camil Baciu, Legea cea mare
Menţiuni: I. M. Ştefan, Oglinda răsturnată; Dumitru Todericiu, Mesajul albaştrilor; Liviu Macoveanu şi Romulus Vulpescu, 1 Gigant 1; Nicolae Minei, Plecarea; Grigore Davidescu, Monstrul
Peste alt deceniu, în 1973, s-a desfășurat cel de-al treilea concurs național organizat de Ştiinţă şi tehnică. De data aceasta, pe lângă reprezentanții redacției (Adrian Rogoz și redactorul-șef, Ion Chițu), din juriu au făcut parte mai mulți scriitori profesioniști decât în cazul competițiilor anterioare: criticii literari Silvian Iosifescu, Gabriel Dimisianu, Ovid S. Crohmălniceanu și Ion Hobana, în calitate de președinte. Premiile s-au acordat astfel:
I: Mircea Opriță, O falie în timp și Figurine de ceară
II: Dragomir Horomnea, O sută de ani
III: Dan D. Farcaș, Preludiul de foc
Mențiuni: Romulus Dinu, Mesagerul mnezic; Galia-Maria Gruder, Bizara Unk-gra; Cristian Ermei Popescu, Styxinfernii; Constantin Săplăcan, Redspațiumul; Ștefan Zaides, O aventură în vacanță
În mod direct, sub „firmă” proprie, revista Ştiinţă şi tehnică n-a mai organizat concursuri de SF importante, iar CPSF, veritabilă tribună, în epocă, a anticipației din România și a povestirilor stimulate de asemenea competiții, a dispărut din scenă în 1974. În astfel de condiții, concursurile genului rămâneau pe seama mișcării amatoriale. Aceasta debutase la sfârșitul deceniului precedent, prin înființarea primelor trei cenacluri SF („Solaris”, „H. G. Wells” și „Henri Coandă”), toate în mediu studențesc. Lor li se datorează, ca inițiativă, și primele convenții naționale, întâlniri ale fanilor cunoscute inițial sub denumirea de „consfătuiri ale cenaclurilor de literatură științifico-fantastică”, „de anticipație”, sau „de anticipație tehnico-științifică”, după cum se schimba, în funcție de criterii imprevizibile, limbajul politic al sfârșitului de secol XX. Primele consfătuiri (București și Craiova, 1972, Timișoara, 1973, precum și următoarele câteva) nu și-au propus inițierea unor concursuri literare, mulțumindu-se cu obiective aflate mai la îndemână, precum cunoașterea reciprocă, prezentarea în regim intercenaclier a creației proprii, a primelor fanzine și antologii.
Anii ’70-’80 au fost însă martorii formării în avalanșă de noi cenacluri, în Capitală și în alte localități din țară, toate nutrind ambiția de a publica fanzine și de a-și expune astfel, cât mai avantajos, creația membrilor la întâlnirile cu caracter național. Foamea de texte necesare susținerii acestor publicații cenacliere conducea treptat la situația unei rapide și masive acumulări de texte, ca și la nevoia de a selecta prin mijloace competiționale materialele respective. Dar factorul esențial în acest sens l-a constituit apariția, în 1982, a Almanahului Anticipația, prin care Ştiinţă şi tehnică se implica din nou în destinele SF-ului românesc. Ca să se respecte ritmul competițiilor anterioare (ultima din 1973), s-ar putea spune că tocmai venise momentul unui nou mare concurs național al literaturii de anticipație. Almanahul apărea însă anual, înghițind de fiecare dată un impresionant număr de pagini. Față de posibilitățile de publicare mai modeste din deceniile anterioare, el era deja inițiatorul și organizatorul (sub aspect administrativ) al unei mici industrii a SF-ului românesc. Acel ipotetic „al patrulea concurs național” s-a transformat „din mers” într-un șir aproape neîntrerupt de concursuri anuale, desfășurate cu prilejul reuniunilor pe țară ale grupărilor SF, de tip RomCon.
Înmulțirea aceasta în proporție geometrică a concursurilor face dificilă și poate chiar inutilă prezentarea unor liste complete de premii, dar un comentariu asupra lor este necesar și util. Lipsiți acum de stimulente financiare sau de altă natură (cu excepția publicării textelor concepute de ei), premiații sunt cu zecile la orice consfătuire de specialitate. Fiecare Almanah Anticipația consemnează premii acordate adesea în „pachete” de autori și titluri la toate nivelurile ierarhice ale distincțiilor. Se premiază un larg evantai de specii literare: schița, povestirea, nuvela, nuveleta, mai rar romane (din cauza rarității unor asemenea manuscrise), eseul critic, traducerile, poezia SF, genuri conexe (fantasy), arta plastică (la secțiunile grafică, pictură, câteodată și BD), fanzine, reviste, emisiuni radio și TV, dar și unele categorii mai puțin relevante pentru calitatea artistică a unui text, importante însă în contextul valorilor cultivate în fandom. S-au acordat, astfel, premii de originalitate, de popularitate, unul dintre acestea (Premiul „Mihail Ionescu”), răsplătind în mod explicit activismul în context cenaclier.
Teoretic vorbind, generozitatea extremă riscă să pună la îndoială exigența juriilor, suspectându-le de încurajarea „în bloc” a producției de texte SF, într-o fraternitate fandomială ce ține seama de bunele raporturi intercenacliere, de un criteriu al reprezentativității geografice, sau de alte argumente cu caracter paraliterar. Din fericire, lucrurile nu stau întocmai așa și se poate dovedi că, pe lângă obiectivul stimulării largi a creației, nici cel al valorii literare n-a fost scăpat din vedere. Spre deosebire de convențiile occidentale ale genului, unde ierarhizarea premiilor o face votul participanților, la noi n-a lipsit din jurizare contribuția scriitorilor profesioniști. Președinți de juriu au fost, bunăoară, Laurențiu Ulici (la Târgoviște 1978), Vladimir Colin (Timișoara 1980, Iași 1981, Sibiu 1982, București 1983 și alte câteva convenții naționale de mai târziu), Ion Hobana (Pitești, 1988, Timișoara 1989), Constantin Cubleșan (Cluj-Napoca, 1984), iar din componența juriilor au făcut frecvent parte și alți scriitori. Descoperirea, prin mulțimea de pagini inedite, a unor texte merituoase și punerea în lumină a autorilor cu șansă de evoluție par să fi stat mereu, ca obiectiv, în atenția acestor jurii, iar premiile principale ale concursurilor RomCon ilustrează această tendință.
Unul dintre autorii premiați în repetate rânduri la convențiile naționale a fost Mihail Grămescu, cu distincții obținute atât pentru proză (București 1977, Târgoviște 1978 etc.), cât și pentru lucrări de eseistică și critică literară (Sibiu 1982). I s-au acordat până și lauri împachetați în formulări ambigue, de felul „premiului de popularitate pentru cea mai bună lucrare publicată” (Craiova, 1987). George Ceaușu, de asemenea, a fost premiat pentru nuvelă (Exsperia, trimiteţi o inimă, Timișoara 1980; Steaguri sub zid şi Atacul gondronilor, București 1983), pentru povestire (Oradea 1979, Iași 1981, Sibiu 1982, Cluj-Napoca 1984, Iași 1986), pentru eseu (Craiova 1987, Pitești, 1988), pentru scenariu (Ultima povestire despre marţieni, Iași 1981). Leonard Oprea a obținut premii la categoriile povestire SF (Oradea 1979) și povestire fantasy (Timișoara 1980, Iași 1981, aici cu lucrarea Colonia, care este, totuși, mai mult SF decât încadrabilă în vreun gen proxim). După un prim premiu obținut la Cluj-Napoca (1984), Constantin Cozmiuc și-a văzut încununate alte două nuvele, cu adevărat remarcabile: Aşteaptă-mă în visul de mâine și Maidanul cu extratereştri (aceasta din urmă la Iași, 1986). A repurtat victorii și la categoria povestire, cu Timpul este umbra noastră (Craiova 1987), urmată de lucrări premiate la convențiile de la Pitești, 1988, și Timișoara, 1989. Gheorghe Păun (cu Protezozaurii, Cluj-Napoca 1984), Silviu Genescu (Cluj-Napoca 1984; Iași 1986, cu povestirea Peisagistul), Dănuţ Ungureanu (Iași 1981; Pitești 1988, cu nuvela Pași pe o curbă deschisă), Ovidiu Bufnilă, cu premii pentru proză scurtă (Oradea 1979, Sibiu 1982, București 1983) și pentru romanul Jazzonia (Ploiești 1993), Rodica Bretin (Iași 1981, Sibiu 1982), Alexandru Ungureanu (Iași 1981, Sibiu 1982, cu povestirea Cei dintr-o lacrimă), Cristian Tudor Popescu (cu povestiri premiate la convențiile din 1985 și 1986), Bogdan Ficeac (București 1983, iar Piațeta cu bănci de marmură recompensată doi ani mai târziu, la convenția din 1985), Marian Truță (Iași 1986 cu Noapte bună, Teresa, Craiova 1987 cu Început de anotimp ploios la Ezary), toți aceștia au avut parte de o meritată recunoaștere publică la consfătuirile anuale ale cenaclurilor SF. Li se adaugă Marcel Luca (București 1983, premiu pentru povestirea Caroline Project), Dorin Davideanu, premiat pentru proză scurtă la Târgoviște (1978) și la Sibiu (1982), Augustin Corneliu Giagim și Ovidiu Pecican (ambii cu distincții obținute la Iași, în 1981), Viorel Pîrligras (premiat în 1985 pentru Fantastica lume a lui Cristobald și în 1987, la Craiova, cu nuvela Curcubeu pe cer), Mihnea Columbeanu, cu un premiu special al juriului la Iași, 1986, pentru nuvela Eternul purgatoriu, Cristian Mihail Teodorescu, cu povestirea Dosar 74 (Craiova 1987), Doru Pruteanu (premiu de critică la Craiova 1987 pentru eseul Avangarda repetiției), Mircea Liviu Goga (Sibiu 1982), Răzvan Haritonovici (București 1983) și o serie de alți autori.
După 1989, devenite în titulatură „convenții”, consfătuirile naționale au început să aplice și în regimul de premiere cutume occidentale, străduindu-se să semene cât mai mult cu convențiile americano-europene. Schimbarea este în egală măsură una de structură organizatorică și de mentalitate. Concursurile nu mai au drept principal scop descoperirea unor texte publicabile dintr-un apreciabil număr de materiale inedite, ci ierarhizarea prin vot a textelor deja publicate, cum se procedează în cazul Premiilor Hugo. Dacă pentru obiectivele anterioare existența unui juriu de specialitate era benefică, iar efectuarea unor corvezi de lectură sistematică devenea obligatorie, acum decizia implică democratic cercul tuturor membrilor participanți la reuniune, rezultatul favorizând suma cea mai mare de opțiuni dintr-un număr de soluții preselectate („nominalizate”) pentru fiecare categorie de premii. Într-o astfel de jurizare, criteriile estetice riscă să se confrunte cu unele de largă subiectivitate culturală, iar ierarhizarea s-o facă nu valoarea textuală, ci argumentul popularității. Dacă odinioară, din nevoia unei cât mai extinse reprezentări concurențiale, premiile se fragmentau printr-o excesivă ramificare a speciilor și subspeciilor, acum ele aglomerează din ce în ce mai multe categorii extraestetice în jurul câtorva secvențe de creație veritabilă. Se premiază autori români și autori străini, edituri și emisiuni media, antologii și machete, traducători și fanzine, organizatori de manifestări fandomiale, artiști plastici luați individual, dar câteodată și saloane de arte vizuale tratate în bloc. Competițiile tind astfel să alunece de la creația profundă spre simpla producție eterogenă și spre jocul de societate. Pe lista premiilor RomCon din 1992, bunăoară, scriitorii George Anania și Romulus Bărbulescu stau alături de fanzinele Brain și Nova 5.5, Editura Nemira se învecinează cu premiul de popularitate „Mihail Ionescu” (acordat tot unei edituri, Multistar din Piatra-Neamț), graficianul Ionuț Bănuță vine la întâlnire cu emisiunea radiofonică Exploratorii lumii de mâine și cu animatorul Sorin Repanovici. Totul începe să semene cu o distracție agreabilă, cu o improvizație în fond, chiar dacă stabilită și consfințită de votul „popular”.
Sectorul artelor plastice cu caracter SF s-a bucurat întotdeauna de atenție la convențiile naționale, concursurile de profil scoțând în prim-plan câțiva artiști de talent. După un premiu II la Iași, în 1981, Radu Gavrilescu obținea de două ori primul premiu (Sibiu 1982, Cluj-Napoca 1984). Alte premii I aveau să fie câștigate de Cornel Ioniceli (Iași 1986) și Traian Abruda (Craiova 1987). După Decembrie 1989 și-au continuat incursiunile în grafica genului Marina Nicolaev și Călin Popovici (premii I la convenția din București, 1990), Viorel Pîrligras (cu albumul BD Escală pe Tobra, Buzău 1991) și Mihai Ciochia, premiat la două saloane RomCon consecutive (Ploiești 1993 și convenția din 1994). Un grafician legat indisolubil de stilul cyberpunk și de Jurnalul SF, Ionuț Bănuță, a fost premiat în mai multe rânduri, la convențiile din 1991, 1992 și 1994. Interesat, în cadrul artelor vizuale, de domeniul specializat al machetelor, Lucian Băbeanu a fost, de asemenea, încununat cu un premiu în 1994.
Ambiția de a organiza manifestări proprii, dar cu invitați din diverse regiuni ale țării, au nutrit-o și unele cenacluri. S-au organizat, astfel, Zilele Quasar la Iași, Zilele Coandă la Craiova, Zilele Helion la Timișoara, Zilele Sigma la Piatra-Neamț și numeroase alte întâlniri cenacliere, la Ploiești, Pitești, Reșița, Oțelul Roșu etc. Întreținând din motive pro domo o ușoară confuzie privitoare la importanța acestor manifestări particulare, unii au avut tendința să considere și premiile acordate în cadrul lor drept premii naționale, din moment ce participarea (inclusiv premiații) nu se limita doar la cenaclul organizator. Pretenția este exagerată și, în orice caz, neconformă cu realitatea efectivă. Dacă am accepta-o, n-am face decât să grăbim un proces de provincializare și chiar de discreditare a premiilor naționale, proces care era deja declanșat prin înmulțirea astronomică a premiilor RomCon și prin dirijarea multora dintre ele spre domeniul extra-artistic, comercial sau pur spectacular. Totuși, reuniunile acestea zonale și-au avut și, în măsura în care continuă să se organizeze, își au importanța lor. Concursurile proprii alimentează fanzine și reviste SF, unele lucrări premiate ridicându-se chiar la valoarea multora dintre cele pe care le-am văzut încununate cu distincții la diverse sesiuni RomCon. Tendințe de ambiguizare și de confuzie a criteriilor s-au manifestat, totuși, chiar și în cazul unor organizatori de prestigiu. La Iași, bunăoară, în cadrul Zilelor cenaclului „Quasar”, lui Ovidiu Bufnilă nu i s-a premiat calitatea intrinsecă a creației, ci o performanță mai degrabă de tip grafoman, el primind în 1986 un insolit, chiar amuzant premiu „pentru numărul record de proze publicate în reviste şi difuzate la radio”. În schimb, premiile acordate în cadrul Zilelor „In memoriam Dan Merișca”, organizate de asemenea de „Quasar”, exprimă o bună cumpănire a soluțiilor posibile și, mai ales, dorința de a face din aceste distincții – cu valoare inclusiv pecuniară – unele de recunoscut prestigiu. Le-au obținut, în timp, Michael Haulică (1992), Cornel Robu (1993), Sebastian A. Corn (1994), Mihail Grămescu (1995, 1996), Adrian Bănuță (1996), și graficianul Radu Gavrilescu (1998).
Și alte cenacluri puternice și-au putut permite să organizeze manifestări proprii cu invitați din întreaga țară, aspirând în felul acesta să-și ridice festivalurile deasupra obișnuitului nivel al activităților culturale regionale. Premiile acordate la Zilele „Coandă” i-au inclus, între alții, pe Grămescu (un premiu I în 1985), pe Mircea Liviu Goga, cu distincții în 1985 şi 1987, pe Radu Haraga mai recent (1995). La Timișoara, Zilele „Helion” au răsplătit prin premii lucrări notabile, precum Artele marțiale moderne de Alexandru Ungureanu (1982), In a gadda da vida de Ovidiu Pecican (1981), Lupte înverşunate la muzeul de istorie de George Ceaușu (tot în 1981), Noaptea Sanyasinilor de Rodica Bretin (1982), mai recent Kandru de Cristian M. Teodorescu (2007, aceasta din urmă în concursul organizat nemijlocit de revista Helion). Mircea Liviu Goga (1983) și Mihail Grămescu (1993) dețin și ei această distincție, iar Marina Nicolaev, de asemenea, a fost prezentă cu lucrări de grafică sau pictură și premiată la un mare număr de saloane organizate cu prilejul Zilelor și Sesiunilor „Helion”.
A „plouat” cu premii și la reuniunile organizate de cenacluri mai modeste, cu o rază limitată de influență, dar dornice la rândul lor să se afirme pe plan național. Ana-Veronica Mircea are în palmaresul său premiul brașovean „Brain” (1993) și pe cel brăilean „SFera” (1994), Michael Haulică a fost distins și el, în două rânduri, cu premiul „Brain” (1993 și 1995), precum și cu premiul „Pentagrama” (1994), Claudiu Murgan tot cu premiul „Pentagrama” din același an și cu premiul „Segra” în 1995, iar lui Ovidiu Bufnilă, cu Cruciada lui Moreaugarin, i s-a acordat în 2001 premiul Zilelor „Sigma” pentru roman. Zilele „Pozitronic” l-au distins la un moment dat pe Mihail Grămescu cu premiul pentru întreaga activitate.
Toate aceste distincții sunt pur simbolice, lipsite chiar și de stimulentul unei publicări imediate, pe care cenaclurile capabile să întrețină reviste și almanahuri (precum „Helion”) sau antologii proprii (precum ”Quasar”) le mai pot promite premiaților lor. O revistă de specialitate, Jurnalul SF, și-a putut publica autorii premiați – între aceștia, Michael Haulică, distins în 1993, și Mihail Grămescu, cu marele premiu din 1994 – dar contribuția sa în acest sens ține iremediabil de domeniul trecutului. Relativ simbolice și, unele dintre ele, fără urmări publicistice în sumarele publicațiilor girante, au fost și premiile acordate de câteva ziare și reviste literare, ca suplimente onorifice atașabile lângă principalele premii stabilite de juriile concursurilor RomCon. Dintr-o listă mai lungă, să reținem premiul acordat de Curierul Naţional în 1995 Anei-Veronica Mircea, cel oferit de revista clujeană Tribuna povestirii Cetatea fără trecut de Rodica Bretin la convenția națională de la Sibiu (1982), de Convorbiri literare din Iași lui Alexandru Ungureanu la RomCon 1981, premiul revistei Transilvania din Sibiu pentru George Ceaușu (RomCon 1982), precum și două premii acordate în numele revistei ieșene Cronica, lui Ovidiu Bufnilă pentru eseu SF și lui Dănuț Ungureanu pentru proză scurtă, ambele la RomCon 1984, Cluj-Napoca. La consfătuirile naționale, chiar și revista Știință și tehnică, deși patroană declarată a Almanahului Anticipația, prin urmare și a concursurilor menite să-l susțină pe acesta din urmă, și-a mai inventat ocazional premii proprii, precum cel acordat la RomCon 1987 lui Constantin Cozmiuc pentru povestirea Timpul este umbra noastră.
SF-ul românesc a recoltat distincții și din partea unor asociații și fundații proprii, organizate în contextul libertăților de manifestare social-culturală de după 1990. Interesate mai puțin de manifestările de largă popularitate și mai mult de cele cu ținută profesionistă, ARSFan și SRSFF și-au gospodărit în mod parcimonios premiile, dirijându-le spre autori, cărți și publicații periodice capabile să-și confirme valoarea în timp. Primei ediții a volumului Anticipația românească de Mircea Opriță i s-a conferit, astfel, un Premiu ARSFan chiar în anul apariției (1994), iar premiile din 2009 ale SRSFF i-au vizat pe Florin Manolescu, pentru opera sa de prozator, pe Opriță în calitate de critic și istoric literar, pe Michael Haulică pentru promovarea prin publicistică a literaturii SF, precum și două inițiative instituționalizate, cu remarcabile realizări de dată recentă: revista timișoreană Helion și Editura Millennium de la Satu-Mare. O fundație înființată de Leonard Oprea în 1992, la București (Fundaţia Culturală „Vladimir Colin”), s-a străduit, de asemenea, în cei câțiva ani când s-a dovedit activă, să-și orienteze premiile spre intelectuali de prestigiu, între care şi persoane implicate în fenomenul SF: Bogdan Ficeac, Radu Pavel Gheo şi Mircea Opriţă, tot pentru Anticipaţia românească. Aceste distincții nu sunt identice și nici nu rivalizează cu Premiul „Vladimir Colin”, cel atribuit după anul 2000 și care pare să continue și astăzi. Premiul acesta a fost instituit de Ion Hobana și Gérard Klein, ca gest omagial învestit cu însemnele unei prietenii întrerupte doar de moartea, în 1991, a lui Colin. Pentru susținearea financiară a premiului, scriitorul francez a renunțat la folosirea drepturilor bănești cuvenite pentru mai multe cărți proprii, traduse și publicate în România. În timp, câteva edituri (Amalteea și Tritonic de la București, Bastion de la Timișoara) s-au alăturat acestei generoase inițiative, eminamente privată. Premiul s-a acordat în mai multe ediții, fără să fi putut menține un ritm anual strict. Inițial juriile au optat pentru o ierarhizare a distincțiilor. Astfel, în anul 2000 (pentru cărți apărute în 1999), s-au acordat premiile:
I: Ona Frantz, Sfâșierea (roman)
II: Michael Haulică, Madia Mangalena (proză scurtă)
III: Andrei Valachi, Sheila (proză scurtă)
În 2001 (pentru cărți apărute în 2000):
I: Liviu Radu, Constanța 1919 (roman modular)
II: Cătălin Sandu, Duel cu ceață și lotuși (proză scurtă)
III: Costi Gurgu, Ciuma de sticlă (proză scurtă)
În 2005 (pentru cărți apărute în intervalul 2002-2005):
I: Dan Doboș, Abația (trilogie epică)
II: Sebastian A. Corn, Imperiul Marelui Graal și Cel mai înalt turn din Baabylon (romane)
III: Florin Pîtea, An/Organic și Necropolis (culegeri de proză scurtă)
În 2008, juriul (alcătuit din Ion Hobana, președinte, Cătălin Badea-Gheracostea, George Ceaușu, Mircea Opriță și Liviu Radu) a hotărât egalizarea valorică a premiilor obținute individual, astfel încât Premiul „Vladimir Colin” să conteze ca o valoare în sine, neierarhizat. Din producția SF a anilor 2006-2007, au fost premiați următorii: Roxana Brînceanu, Sharia (roman), Costi Gurgu, Rețetarium (roman), Ion Manolescu, Derapaj (roman), Ana-Maria Negrilă, Împăratul ghețurilor (roman), Florin Pîtea, Gangland (roman) și Cornel Robu, Paradoxurile timpului în science-fiction (teorie literară).
Aceste ultime exemple discutate privesc cartea SF, producția editorială substanțială, spre deosebire de numeroasele premii naționale și regionale de care a fost vorba la început, și prin care s-au recompensat povestiri, nuvele, articole critice, texte de mici dimensiuni. Trebuie spus însă că premiile pentru cărți nu sunt o inițiativă de dată recentă. O instituție cu tradiție deja seculară, Uniunea Scriitorilor din România și filialele ei, acordă anual premii pentru cărțile apărute în anul precedent. Fără îndoială, SF-ul nu constituie un gen de atracție pentru jurii, cu atât mai mult cu cât în establishment-ul critic al breslei acționează tenace prejudecățile confuze conform cărora anticipația ar fi un gen minor, paraliterar, chiar „dispărut” cu totul după anul 2000. Unele jurii au trecut însă peste regula disprețului generic, premiind cărți scrise de autori ai genului, membri ai Uniunii. Spre a nu încărca în lista premiilor rubrica – acerb disputată – de proză (se înțelege: main-stream), volumele de SF au fost dirijate, de regulă, spre categoria „literatură pentru copii și tineret”. Abia Asociațiile Scriitorior, redenumite după 1990 Filiale, au reușit să facă abstracție de asemenea criterii discriminatorii de selecție, afișând în listele lor de premiați cărțile de anticipație alături de cele aparținătoare literaturii generale.
Pe parcursul carierei sale prodigioase, Ion Hobana a primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru volumele Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti (1969), 20.000 de pagini în căutarea lui Jules Verne (1979), Science fiction, autori, cărţi, idei (1983), Un englez neliniştit: H. G. Wells şi universul SF (1996). Lui Vladimir Colin i s-au acordat premii ale Asociației Scriitorilor din București pentru volumele Capcanele timpului (1972) și Babel (1978). Mircea Opriță a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru culegerea de povestiri Nopțile memoriei (1973) și premii ale Asociației/Filialei Cluj a USR pentru eseul H. G. Wells: utopia modernă (1983), Anticipația românească, ediția I (1994) și Discursul utopic (2000, acest ultim volum fiindu-i încununat în 2002 și cu Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române). Mircea Şerbănescu are premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pentru Misterioasa sirenă (1972). Cornel Robu a fost distins cu Premiul special al juriului Filialei Cluj (2004, O cheie pentru science-fiction) și cu Premiul „Negoiță Irimie”, al aceleiași instituții (2008, Scriitori români de science-fiction).
Pe momentul de indubitabil prestigiu al acordării premiilor Uniunii Scriitorilor s-a grăbit uneori să se suprapună și factorul politic, bunăoară Comitetul Central al UTC, cu propriile sale premii, acordate unor tineri scriitori pentru cărțile lor de debut. Au primit, astfel, premii ale Uniunii Tineretului Comunist și autori de anticipație: Voicu Bugariu pentru Vocile vikingilor (1970), Alexandru Ungureanu pentru Marele prag (1984), Cristian Tudor Popescu pentru Planetarium (1987). În atmosfera tulbure a derutei noastre politico-ideologice de după 1990, asemenea distincții li s-au părut unora a fi niște rușinoase contraperformanțe, aruncând asupra autorilor în cauză anatema, de parcă ei înșiși și-ar fi acordat niște premii ale unei instituții politice de tristă amintire. Nu trebuie scăpate însă din vedere două lucruri esențiale. Mai întâi: cărțile pomenite sunt cu adevărat remarcabile ca debuturi literare, încât ar fi meritat premiul oricui, inclusiv al Uniunii Scriitorilor. În al doilea rând, subiectele lor nu au nimic de-a face cu obediența politică și cu ceea ce s-a numit în epoca antedecembristă „comandă socială”; dimpotrivă, mai ales la Cristian Tudor Popescu vom găsi povestiri fundamental distopice, veritabile parabole de condamnare a regimurilor dictatoriale. Din această perspectivă, care privește realitatea intimă a volumelor respective, ne este limpede astăzi că instituția politică implicată în premierea lor a acordat titluri de onorabilitate unor cărți ce nu-i serveau deloc obiectivele politice, însă le serveau excelent pe cele ale anticipației românești.
Ne-ar fi plăcut să vedem și alte instituții politice, partide actuale de indiferent ce culoare, ori măcar organizațiile lor de tineret, acordând premii cărților de SF autohton. Din păcate, nu putem produce în acest sens nici un exemplu. Premiile destinate anticipației rămân mereu în seama unor instituții intersectate cu genul nostru rar și mai mult din întâmplare, fundații, reviste culturale cu buget drămuit, sau pur și simplu în seama unor particulari de solitară și, totodată, extremă bunăvoință. La nivel profesionist, putem aștepta ca Uniunea Scriitorilor să aibă în continuare în atenție, pentru premiile sale, și cărți SF. Putem spera, de asemenea, ca inițiative precum Premiul „Vladimir Colin” să nu sucombe sub propriile sale dificultăți, ceea ce este valabil și pentru asociațiile vii ale genului, câte au mai rămas. La nivel amatorial, ar fi important să mai poată fi organizate convențiile naționale, spre a promova, inclusiv prin concursuri cu premii, creația tinerilor anticipatori de la care se așteaptă continuarea unor eforturi și a unei evoluții generice datorate mai multor generații anterioare. Fără îndoială, fanii vor opta din nou pentru soluția votului lor colectiv, fie din orgoliu, fie din neîncredere în verdictele pe care le-ar putea enunța un juriu cu autoritate culturală recunoscută. Chiar și fără RomCon, care presupune eforturi organizatorice și financiare mai greu de asumat într-o perioadă când cenaclurile vechi sunt în bună parte dizolvate, iar altele noi întârzie să se constituie de la sine, fanii își pot exprima de oriunde se află ei votul electronic, cum ne arată „găselnița” lor recentă, Premiile Cititor SF, unde decizia e pusă la îndemâna oricui e dispus să citească textele genului. Sau strădania lui Dan Popescu de a transforma Premiile Sigma într-o „mașinărie virtuală”, cum spune el însuși, invitând la vot, într-o formulă ceva mai restrânsă, doar pe cei ce pot face dovada că, pe lângă citit, mai pot să și scrie. Nu e nimic rău în asta, câtă vreme formulele – populară sau profesional-elitistă – nu încearcă să se exludă una pe alta, câtă vreme ele coexistă, funcționează în paralel, iar promotorii lor fac tot ce le stă în puteri spre a descoperi valori reale, durabile, menite să justifice SF-ul românesc în bogăția substanței și în diversitatea apreciabilă a fațetelor lui.
