Helion

Cornel Robu
:: Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă

Parafrazând titlul unui celebru film de altădată, s-ar putea spune, pe bună dreptate, că alergătorii de cursă lungă nu-s totdeauna şi în mod necesar condamnaţi la singurătate. Există, din fericire, şi cazuri – puţine, ce-i drept – care vin să ne insufle o reconfortantă doză de optimism, care vin să dezmintă şi să infirme acea aparent inexorabilă “Singurătate a alergătorului de cursă lungă”, demonstrând cu forţa de convingere a faptelor şi a deceniilor că avem şi motive de optimism, de sursum corda. Un astfel de rar prilej de bucurie şi de memento ni-l oferă acum Helion-ul timişorean, împreună cu care avem ocazia de-a ne opri un moment din acaparantele noastre “curse scurte” de fiecare zi, spre a arunca în urmă o nostalgică şi edificatoare privire asupra celor trei decenii parcurse de “alergătorii de cursă lungă” pe care-i cunoaştem, pe care unii dintre noi am avut şi privilegiul de a-i însoţi poate pe o porţiune sau alta a traseului, cât ne-a ţinut şi pe noi suflul…

În ce mă priveşte, trebuie – paradoxal – să-mi încep aceste amintiri şi impresii despre Helion-ul timişorean cu o amintire de la… Bucureşti.

O amintire mai puţin plăcută, la fel, presupun, cu amintirile pe care le-a lăsat cea de a XIII-a Consfătuire pe ţară, din toamna lui 1983, tuturor celor care au participat – mai bine zis, au încercat să participe – la acea “convenţie” ratată ce urma să aibă loc în somptuoasa sală de festivităţi a Uzinelor “23 August” din Capitală (tempi passati!…), reuniune terminată, din motive nici până azi pe deplin elucidate, în chiar momentul când de-abia ar fi trebuit să înceapă: am fost anunţaţi scurt de la prezidiu că toată chermeza se suspendă şi-am fost expeditiv trimişi acasă. Atât. Zacrât. Ca să nu uităm că numărul 13 aduce ghinion, cum bine se ştie, cum ştiu cel mai bine, nu-i aşa?, fanii de science-fiction şi fantasy, pătrunşi de “spiritul ştiinţific”…

În fine, nu despre asta e vorba acum. Acum, vreau să spun doar că îmi amintesc la perfecţie, pentru că de multe ori de-atunci încoace mi-a dat de gândit, o scurtă observaţie a lui Cornel Secu asupra situaţiei fără ieşire în care ne treziserăm cu toţii – invitaţi, participanţi, organizatori: « – La Timişoara nu s-ar fi întâmplat niciodată aşa ceva.»

N-am înţeles prea bine atunci, pe loc, toate implicaţiile observaţiei lui Cornel Secu, nu fusesem încă nici o dată la Timişoara, nici pe el nu-l cunoşteam încă prea bine, îl vedeam atunci pentru a doua oară (făcusem cunoştinţă cu un an în urmă, la Sibiu, în toamna lui 1982, la cea de-a XII-a “Convenţie”, mai cu noroc, orişicât…).

Am înţeles însă prea bine că, în ce mă priveşte, mie, pus ipotetic într-o situaţie similară, mi s-ar fi putut oricând “întâmpla aşa ceva”. După cum mi s-a şi întâmplat, efectiv, chiar şi în condiţiile radical şi nesperat schimbate în bine după trecerea unui deceniu, în 1994, când urmele bisturiului cu laser pe creier m-au împiedicat să fiu prezent printre timişoreni pentru a constata, la faţa locului, că acolo “nu se poate întâmpla aşa ceva”, pentru a mă bucura, alături de ei, de unica ocazie de-a participa la la primul EUROCON pe pământ românesc, organizat atunci cu brio de Cornel Secu la Timişoara. Regret îndulcit apoi, ce-i drept, prin ospitalitatea de care m-am bucurat în permanenţă în paginile revistelor Helion şi Biblioteca Nova, unde am încercat să recuperez şi să compensez printr-o participare asiduă, fie şi de la distanţă, pe cât m-au ţinut şi pe mine suflul şi puterile-mi tot mai slabe, la efervescenţa şi convivialitatea vieţii lor “de familie” şi “de vecinătate”, profitând din plin de prietenia care constant mi s-a arătat, de solidaritatea şi generozitatea Helion-ului renăscut după revoluţie şi-a mentorului său – acelaşi neobosit şi legendar “maître”, Cornel Secu. Solidaritate şi ospitalitate de care se bucură acum, la rândul lor, şi mai tinerii scriitori din toată ţara care-şi văd tipărite cărţile sub auspiciile Editurii Bastion – în Colecţia “Helion” (coordonată de Cornel Secu) şi în Colecţia “Insolit” (coordonată de Lucian-Vasile Szabo).

Iată aşadar că, acum ca şi în urmă cu trei decenii, la Timişoara “nu se întâmplă aşa ceva”, nu se defectează, nu se epuizează şi nu se închide nimic. Iată că timişorenii, în science-fiction, se dovedesc a fi adevăraţi “alergători de cursă lungă”, care nu ştiu ce-i oboseala, nici sastiseala, nici singurătatea. Iată că Helion-ul este şi azi ce-a fost mereu, pe parcursul acestor treizeci de ani: este din nou ce-a fost şi, vorba cronicarului, chiar “mai mult de-atât”: aşa da, “suflu de cursă lungă”!