Helion

Mircea Opriţă
:: Lecţia Helion

Ce să ne mai tot mirăm că au trecut trei decenii, chiar dacă s-au scurs pe neobservate şi uneori nu ne prea vine să credem! La 30 de ani, un bărbat e încă în plină tinereţe. Presupun că şi un cenaclu mai poate fi astfel, exceptându-le pe cele care au murit în faşă, ori au îmbătrânit accelerat, copleşite de semnele unei senectuţi premature, de care nu sunt străine, presupun, nici propria delasare, nici prostul obicei al omului de a da bir cu fugiţii la confruntarea cu diverse probleme şi dificultăţi.

La rândul său, Helion n-a fost scutit de momente dificile. Unele proiecte i-au reuşit mai bine, altele mai greu, mai cu o nedorită aşteptare şi cu opinteli. E destul să ne gândim la publicaţiile cenaclului, cele ce legitimează, în fond, o activitate colectivă, dându-i acel prestigiu pe care şi-l doreşte, şi-l construieşte, şi-l obţine în cele din urmă gruparea implicată. E destul să urmărim traseul revistei Helion, de la fanzinul iniţial şi până la proiectul remarcabil care îi dă viaţă astăzi. Au fost schimbări de format, diferenţe de calitate, au fost pauze care, cel puţin unele dintre ele, puteau lăsa impresia unui abandon. Lecţia Helion-ului constă în încredere şi speranţă, în puterea (dar şi în dorinţa) de a relua o iniţiativă merituoasă ori de câte ori s-a ivit ocazia să se sape o breşă prin piedicile apărute în cale. Nimic nu poate dura fără o investiţie de tenacitate, însă e adevărat că tenacitatea singură nu conduce niciunde, dacă nu se însoţeşte de inteligenţă şi de talent. Inteligenţă practică, talent managerial, ca să nu mai vorbim de talentul literar, din moment ce asemenea valori se cultivă într-o „pepinieră” a literaturii de orice tip, inclusiv de SF.

Lecţia Helion poate fi urmărită până departe în urmă, la originile cenaclului timişorean, când aici, în Banat, s-a produs un fenomen rar întâlnit în viaţa cenaclieră. Dacă de cele mai multe ori am asistat, prin alte părţi, la scindări dramatice şi la delimitări orgolioase ale diverselor fracţiuni de nucleul din care au purces (ceea ce, nu de puţine ori, i-a costat scump şi pe cei rămaşi, dar şi pe cei plecaţi sub alte drapele), aici, dimpotrivă: atât mai „vârstnicul” cenaclu H. G. Wells, cât şi „mezinul” Helion au găsit nu doar soluţii amiabile de convieţuire, ci şi dese prilejuri de fructuoasă colaborare, în respect reciproc şi cu rezultate benefice pentru fiecare grupare în parte.

Lecţia Helion mai presupune şi o acceptare a evoluţiei, cu tot ce înseamnă gestul acesta ca răspundere proprie asumată şi ca supunere suplimentară la efort. Într-o vreme, rutina cenaclieră i-a fost suficientă, acea rutină a întâlnirilor amicale, de veselă împărtăşire comună din valorile scrise şi orale ale fandomului, şi pe care Zilele Helion le-a susţinut o vreme asemeni altor Zile organizate de cenacluri din întreaga ţară. Creşterea, evoluţia, maturizarea presupuneau însă şi o schimbare de metodă, o adâncire în program, o explorare a substanţei dense a SF-ului în dauna jubilaţiei superficiale în jurul temelor şi conceptelor sale. Este ceea ce a propus la un moment dat Sesiunea Helion, cu conferinţele, mesele rotunde, cu analizele ei tematice, poate prea „academice” pentru gustul fanilor ireductibili, dar din care cunoaşterea şi înţelegerea veritabilelor valori ale genului, întotdeauna legate de creaţie, au numai de câştigat.

Cred că acestea toate la un loc, mai mult decât o întâmplătoare tangenţă cu oraşul Timişoara, pe care o găsesc mereu consemnată în cartea mea de identitate, m-au ţinut legat, trei decenii în şir, de experienţa mai tinerilor mei colegi timişoreni. Le doresc să-şi poată rosti în continuare această lecţie culturală, atâta cât va fi cu putinţă.